Renunţare

Stefan George rămâne probabil, în România, cel mai puţin cunoscut dintre marii poeţi de limbă germană ai vremii lui. În realitate, chiar dacă nu e tocmai un Rilke, e comparabil cu Trakl şi în orice caz peste von Hofmannsthal şi apoi Benn. Un poem al lui George, numit Das Wort, mă urmăreşte pentru felul în care condensează reflecţia asupra limbii – totul pe un ton fals naiv, prietenesc, încât în comparaţie cu, să zicem, discursurile lui Heidegger despre natura limbii, Das Wort e reconfortant ca o fabulă africană. Poemul a fost scris în 1919 şi a apărut în volum în 1928, cu cinci ani înainte de moartea autorului. Sună aşa:

Wunder von ferne oder traum

Bracht ich an meines landes saum

Und harrte bis die graue norn

Den namen fand in ihrem born –

Drauf konnt ichs greifen dicht und stark

Nun blüht und glänzt es durch die mark…

Einst langt ich an nach guter fahrt

Mit einem kleinod reich und zart

Sie suchte lang und gab mir kund:

„So schläft hier nichts auf tiefem grund”

Worauf es meiner hand entrann

Und nie mein land den schatz gewann …

So lernt ich traurig den verzicht:

Kein ding sei wo das wort gebricht.

George scrie substantivele fără majuscula cerută de germană, eliminând şi câte un apostrof ici-colo, aşa cum mulţi poeţi moderni scriu numele proprii fără majusculă. Din câte ştiu, poemul nu a fost niciodată tradus în româneşte, aşa că propun aici varianta mea de lucru:

minune din străinătăţi sau vise

la graniţă mă însoţise.

iar ursitoarea cea uscată

putu din tainiţă să scoată

numele ei, s-o am cuprinsă,

şi-n vatra mea s-o văd aprinsă.

dar altcândva, din drumeţie

întors cu altă avuţie,

a scormonit iar ursitoarea:

nume pentru giuvaer

nu-i în adâncuri nicăieri.

şi mi-a scăpat din mâini, un fum,

n-a locuit pe-al meu tărâm.

aşa se-nvaţă resemnarea:

orice lucru e doar vânt

dacă nu-l poartă un cuvînt.

Poemul e celebru pentru versul lui final: „Kein ding sei wo das wort gebricht”, tradus literal „nici un lucru nu este acolo unde lipseşte cuvântul”. Probabil traducerea cea mai corectă este una de acest tip, fără zorzoane, pentru că ideea are nevoie de o claritate absolută, pe măsura mizei ei în viaţa unui scriitor. Sobrietatea poate fi totuşi încălcată pentru că e vorba, totuşi, nu doar de faptul că ce nu poate fi numit nu există, ci de o cădere stupefiantă în gol, în golul unui înţeles neverbalizabil, al unui înţeles ininteligibil. Legăm spontan versul ăsta de poziţia de mai târziu a lui Wittgenstein, după care limitele limbii noastre determină înseşi limitele lumii noastre.

Stefan George ne povesteşte, s-ar zice, două experienţe opuse de creaţie. În prima parte, poetul aduce, de dincolo de contingent, material halucinatoriu – cum ar importa stofă pentru un croitor. Această marfă se opreşte în vamă unde materialul, ca să poată fi lăsat să intre, ca să existe, trebuie corect numit şi impozitat. („Stofă” nu ne înşală prea tare, pentru că graniţa unde are loc operaţiunea este, în poem, saum, adică o margine de tip frontieră în limbaj literar, dar care desemnează în limbaj comun marginea textilă, cu tiv). Pe post de vameş funcţionează o bătrână nornă, dispecer de destin din mitologia nordică, care nu mai scoate din fântâna ei apa şi argila cu care îngrijeşte copacul cosmic, ci nume pentru tot ce creativitatea scriitorilor aduce pe lume. (Partea asta e pierdută în traducerea mea, unde norna a fost strămutată în folclorul local şi deposedată de fântână). Abia odată numele găsit, fantezia se poate materializa, primeşte drept de cetate, iar teritoriul vieţii este extins cu o trăire nouă. În original, minunea adusă de departe poate în sfârşit înflori şi străluci în tot ţinutul. (În traducere, Mark ca provincie de graniţă devine „vatră” care păstrează de bine, de rău conotaţiile de ţinut de baştină.)

În a doua parte a poemului, după o nouă explorare reuşită a lumii suprasensibile, poetul se întoarce cu o altă comoară, pentru care însă, de data asta, norna nu mai găseşte un nume. Insuccesul căutărilor face ca prada să se volatilizeze. Transplantul de la un tărâm la altul a eşuat. Urmează concluzia: „aşa am învăţat, trist, renunţarea: că nici un lucru nu există acolo unde lipseşte cuvântul.” (În traducerea literară am aproximat însă renunţarea asta prin „resemnare”, tocmai pentru că poemul este dedicat valorii fiinţiale a semnului lingvistic.)

Cele două episoade vorbesc deci despre convertibilitatea experienţei în artă şi despre paradoxul că fiecare dintre ele este mai mare decât cealaltă. Dar la fel de interesantă este ambiguitatea renunţării de la final. La ce renunţi, de fapt? La artă, exasperat că scrisul nu reuşeşte să prindă şi să numească abisalitatea trăirilor noastre? Sau la experienţele înseşi, pentru că, dacă nu pot fi puse în scris, nu au cum să devină, cu adevărat, viaţă?

Dacă nu cumva, de fapt, nu e vorba de nicio ambiguitate: a doua comoară adusă din explorările fenomenologice nu este doar un nou distilat de experienţă, ci limba însăşi, pentru care nu poate exista un cuvânt, adică limba în absenţa lucrurilor pe care le numeşte. Dar speculaţiile acestea devin prea complicate pentru prezentul traducător. (Heidegger, pentru care nu există gîndire în absenţa limbii, şi care a recurs adesea la Stefan George, ca şi la Hölderlin de altfel, ca să-şi producă şi ilustreze ideile, a discutat în mai multe prelegeri poemul Das Wort în 1957-’59. Pentru el, spun comentatorii lui care îl înţeleg, renunţarea finală a poetului ţine de seninătate şi de prefigurarea unui nou tip de gândire modernă.)

Ambiguităţi estetice/ politice plutesc, oarecum ca mai târziu în cazul lui Ernst Jünger, asupra carierei publice a lui Stefan George. Aici îmi place să reţin însă doar că principalul autor al atentatului asupra lui Hitler din iulie 1944, Claus von Stauffenberg, fusese format moral şi intelectual în cercul lui George şi în ideologia sa aristocratică, geheimes Deutschland. Şi că deci neoclasicismul simbolist estetizant al acelor poezii nu a subîntins şi o „renunţare” civică.