Valoarea unui proverb, spunea Constantin Noica, depinde de cât de multă „devenire istorică a spiritului” se poate „vedea în el” (Povestiri despre om, Humanitas, 2013, p. 81). Cu alte cuvinte, de câtă împlinire, cel puţin în planul semnificaţiilor, a adus şi poate să aducă acel proverb. Sugestia lui Noica ne poate ajuta să vedem cea mai recentă carte a lui Anton Adămuţ, Amicus Plato sed magis amica veritas. Istoria spusei de la Homer la Tarski, ca pe un inventar al împlinirilor aduse de Amicus..., pentru că, în ea, istoria formelor pe care le-a luat Amicus Plato sed magis amica veritas („Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”) – formulă (devenită apoi „proverb”, „aforism”, „slogan”, sau chiar principiu moral) atribuită lui Aristotel –, este dublată de o istorie a semnificaţiilor sale, pe care autorul pare să o împartă în două etape sugerate de titlurile capitolelor mai cuprinzătoare ale cărţii: primul capitol („Risipiţi în absolut. În căutarea lânii de aur”) şi capitolul al treilea („Risipiţi în relativ. Istoria spusei de la Cicero la Tarski”). Istoria semnificaţiilor proverbului şi interpretarea lor în multe dintre contextele tematice variate în care au fost atribuite proverbului sunt unele dintre momentele cele mai semnificative ale cărţii. Nu mai puţin, ele ar putea fi considerate contribuţii la continuarea şi completarea unora dintre studiile şi lucrările dedicate proverbului devenite clasice, cum sunt cele ale lui Henry Guerlac (Amicus Plato and Other Friends, 1978), Hans-Georg Gadamer (Amicus Plato Magis Amica Veritas, 1980) şi Leonardo Tarán (Amicus Plato sed magis amica veritas, 1984).

Presupoziţia (meta)filosofică ce a însoţit folosirea proverbului este, potrivit acestor studii, că adevărul este sau ar trebui să fie scopul cercetării filosofice, că principala misiune a filosofilor este căutarea adevărului, chiar dincolo de sentimente şi prietenii. Este ceea ce spune Aristotel atunci când, aşa cum se consideră în mod obişnuit, îl critică pe Platon şi, în particular, când critică teoria lui Platon a Ideilor: „Este preferabil, poate, să examinăm caracterul universal al binelui şi să încercăm a-i defini natura, deşi o asemenea cercetare va fi îngreuiată de faptul că cei care au introdus doctrina Ideilor ne sunt prieteni. Credem însă că, pentru a salva adevărul, este mai bine şi chiar necesar să renunţi la sentimentele personale, cu atât mai mult dacă eşti filosof. Căci, deşi le iubim pe amândouă, este pentru noi o datorie sacră să spunem adevărul mai presus de prietenie” (Etica nicomahică, 1096a, traducere de Stella Petecel). Este, de asemenea, ceea ce Platon spunea referindu-se la Homer: „S-o spun, deşi dragostea şi sfiala pe care din copilărie le port lui Homer mă opresc să vorbesc. Căci se pare că el a fost întâiul dascăl şi diriguitor al tuturor acestor frumoşi poeţi tragici. Şi totuşi, nu trebuie preţuit un om înaintea adevărului, ci trebuie să spun ceea ce am de spus” (Republica, 595b-c, traducere de Andrei Cornea). Este, în fine, ceea ce spune Platon, prin vocea lui Socrate, atunci când, în dialogul Phaidon, se adresează lui Simmias şi Cebes, în legătură cu propria teorie: „Voi însă, dacă o să vreţi să-mi urmaţi sfatul, defel să nu vă faceţi griji pentru Socrate: păstraţi-le pe toate pentru adevăr. Aşa că, de veţi socoti că ce spun eu e adevărul, împărtăşiţi-l cu mine şi voi. Iar dacă nu, îndreptaţi împotrivă-mi toate argumentele voastre, pentru a vă feri să cădeţi împreună cu mine în greşeala către care m-ar putea duce avântul meu” (Phaidon, 91c, traducere de Petru Creţia).

Autorul pare însă să opteze pentru o perspectivă analitică şi critică ceva mai largă, al cărei scenariu e alcătuit din momentele esenţiale ce ilustrează ceea ce Noica numea „splendida infidelitate” (mai curând decât căutarea adevărului), pe care o exprimă Amicus... (Constantin Noica, Cuvânt înainte la Platon, Lysis, Humanitas, 1996, p. 12). Astfel de momente alcătuiesc capitolul întâi („Risipiţi în absolut...”): infidelitatea (dar şi „ipocrizia”) lui Platon faţă de Homer (p. 67 şi urm.) şi a lui Aristotel faţă de Platon (p. 80 şi urm.). Problematica este amplificată de tematica subiacentă acestor infidelităţi: problema relaţiei dintre filosofie şi ştiinţă, pe de o parte, şi poezie, pe de altă parte, problema relaţiei dintre scris şi oralitate în filosofie, statutul ontologic al artei, ecouri istorice şi culturale ale „disputei” Platon-Aristotel, şi multe altele.

Presupoziţia acestei problematici este noţiunea de filosofie ca activitate ce stă sub semnul a ceea ce Gianni Vattimo numeşte „imperativul metafizic”, specific noţiunii de filosofie ca formă de „cunoaştere a structurilor imuabile” (Gianni Vattimo, „The Fading of Philosophy”, European Journal of Philosophy, 1999, p. 1), pentru care garanţia adevărului este definită în termenii ontologici ai unei „realităţi esenţiale” (Adămuţ, Amicus..., p. 81), şi, astfel, ai „absolutului”. Pentru Vattimo, istoria semnificaţiilor lui Amicus... este chiar istoria îndepărtării de această noţiune de filosofie. Acest lucru pare evident, spune Vattimo, dacă observăm că „astăzi nimeni nu ar putea să mai spună «OK, desigur că tu îmi eşti drag, dar adevărul îmi este şi mai drag», pentru că în întreaga chestiune a subiectivizării făcută posibilă şi inaugurată de Creştinism, adevărul apare întotdeauna mai mult ca o problemă de prietenie... adevărul însuşi este doar o demonstraţie a prieteniei”.

Istoria lui Amicus... din capitolul al treilea al lucrării lui Adămuţ („Risipiţi în relativ. Istoria spusei de la Cicero la Tarski”) poate fi văzută ca o ilustrare a sugestiei lui Vattimo. Cu Cicero lucrurile sunt simple, pentru că dezminte proverbul, alege fidelitatea: „prefer să mă înşel împreună cu Platon, decât să...” (p. 135). Pentru Toma din Aquino, „adevărul este prietenul supra-excelent căruia i se cuvine consideraţia onoarei; în plus, adevărul este ceva divin, căci mai întâi şi în primul rând este întâlnit la Dumnezeu” (p. 153). Cervantes înlocuieşte adevărul cu „împlinirea chemării” (p. 177), iar Baltasar Gracián cu datoria faţă de profesie. Newton optează pentru „primatul adevărului în faţa autorităţii” (p. 178). În fine, Tarski doar „parodiază” (p. 196): Inimicus Plato sed magis inimica falsitas. Cercul se închide, căci infidelitatea este invocată în vederea adevărului. Concluzia lui Adămuţ: „pretutindeni există platonisme” (p. 197), ceea ce în contextul cărţii ar putea însemna: pretutindeni (sau aproape pretutindeni) există infidelităţi. Pentru Vattimo infidelitatea nu ar avea sens, dacă nu ar fi urmată de o concepţie despre adevăr, una care să facă adevărul preferabil prieteniei, mai curând decât să le identifice într-un fel sau altul: „Amicus Plato sed magis amica veritas, nu amica veritas sed magis amicus Plato. (...) [R]elaţia dintre adevăr şi prietenie rămâne în mod necesar pur relativism dacă nu este completată cu o ontologie...” („The Fading of Philosophy”). Dar Adămuţ pare să opteze pentru interpretarea lui Noica a lui Amicus..., adică pentru infidelitate ca unul dintre modurile „de-a fi platonician”. Sau, mai curând pentru una dintre interpretările lui Noica, pentru unul dintre felurile de infidelitate, pe care îl ilustrează proverbul: „Istoria culturii a stat uimită veacuri de-a rândul, în faţa splendidei infidelităţi a lui Aristotel faţă de Platon; iar numai cine nu iubeşte omul şi isprăvile lui poate regreta că Aristotel «nu l-a înţeles» pe Platon şi l-a trădat permanent şi conştient. Dar era şi acesta un fel de-a fi platonician” (Constantin Noica, Cuvânt înainte la Platon, Lysis, Humanitas, 1996, p. 12). Acesta ar fi putea fi un motiv pentru care, în economia mai cuprinzătoare a cărţii, detaliile istorice, biografice şi doctrinare ale controverselor sau împrejurărilor în care este invocat Amicus... par să depăşească în importanţă inventarul soluţiilor propuse la ceea ce ar putea constitui problema filosofică a adevărului, sau a presupoziţiilor şi implicaţiilor ei ontologice ocazionate cel puţin de unele dintre ocurenţele proverbului. În dialectica platonistă descrisă de Noica în termeni ai „înstrăinării” (către care, aşa cum spune Noica, „deschide” orice infidelitate) şi „regăsirii”, asta ar putea însemna că tema regăsirii este depăşită în importanţă de tema înstrăinării.