|
Poezie
de Cătălina Cadinoiu
Antimemorie
Dorm bine pe moartea voastră
şi numai soarele de primăvară, mai intens decât memoria,
îmi aruncă lumina în ochi
de parcă acolo s-ar afla careva scufundat în întuneric
şi singura fereastră sunt eu
cea care-şi ţine uşile cu dinţii.
Încă nu am trăit acea dimineaţă în care, datorită vouă,
să mă trezesc cu un simţ special pentru iertare.
Dacă s-ar întâmpla, atunci aş deveni sora mai mică
a lui Dumnezeu,
atunci aş veni pe pământul vostru şi aş creşte o floare.
Atât mi-aţi lăsat scris pe ape normale: într-o zi
a plesnit o scoarţă de copac şi m-a azvârlit ca pe o rană bătrână.
Îmi sunt şi altceva decât un prieten din copilărie
cu greu recunoscut?
Un prieten cu ochi de paie întorşi spre foc.
Lacul albastru
când acea vreme incertă
este o crăpătură într-o icoană
din care viaţa mea nu lasă sfinţii să fugă
îmi caut minutul potrivit să mă aşez printre lucruri
să le îmbrăţişez cu alt timp
şi degetele mele să fie binevenite
în forma lor
cu prospeţime de mugur.
Este o prietenie aparte
această întâlnire cu noua viziune a conţinuturilor
şi doar atunci când corpul meu devine ceasul lor
ele îmi doresc pentru o secundă moartea.
Cum s-ar spune, o secundă de iubire.
Las totul în urmă
ca să pot strânge un viitor orfan între aripi,
orizont înflorit sub poduri dezamăgite,
şi doar ceva fin ca o zăpadă proaspătă
îmi aminteşte că încă mai am vârsta albastră
a ferestrelor lui Chagall.
Anul de liliac
Voi trăi de azi înainte ca şi cum fericirea mea va cădea
la fiecare ploaie, templu de funigei pe care l-au construit
mângâierile puse deoparte din mâinile mele. Voi trăi de azi
înainte cu siguranţa că lătratul câinelui va da mereu rouă
şi oamenii îmi ies înainte după ce au dormit noapte de noapte
în tufe de liliac.
Despre cei care te iubesc
deşi m-au adormit atunci în frunze de brusture
am simţit mirosul crengilor de măslin,
mi-au zis apoi că sunt pentru o haină
verde în care mă vor îmbrăca
din cap până-n picioare.
Deşi m-am trezit în mirosul crengilor de măslin
purtam pe corp o haină din frunze de brusture
cusută direct pe piele
şi în rănile mele ei căutau semne
în care să descifreze
un viitor fericit.
Sunt ani de când încerc să alunec din iubirea lor
undeva la adăpostul gleznelor,
să fiu un inel căzut la picioarele
mulţimilor voioase ale lui Teniers.
Stăpânul atitudinii
Mi-a lipsit ipocrizia ta de rege
lângă ipocrizia mea blajină, îmi lipseai
doar tu pe acest liman al diavolului, al jocului
şi al fericirii.
Împreună îi vom smulge dintre pietre
şi îi vom face flori de mare.
Ar trebui să-i ducem spre miezul nopţii
unde o lupoaică îi va găsi şi-i va creşte.
Le vreau mirosul conştiinţelor,
să intru în mocirla în care se scaldă
sub pretextul vindecării.
Îţi aminteşti răcoarea noroiului pe genunchi?
Este supremul omenesc, un cutremur şi o plăcere.
Odată primiţi, vom ţine pe umeri
aceste trofee plângând cu apă murdară.
Noi suntem corabia care poartă în larg nebunii.
Sărutul pe gură
uneori te simt ca pe un hoţ de buzunare
atât de prezent încât îmi vine să-ţi spun trup
în această lume a vieţii în care ştiu sigur
doar eu sunt trup, corpule dragă.
Trebuie să ţinem jocul viu. Te voi respinge
cu braţe parfumate
şi îmi voi rezerva cea mai mare plăcere
să-ţi sărut mâna ca să te înjosesc,
apoi o să te sărut pe gură
ca să te vindec. Sunt lângă tine.
Paşii mei îţi aduc foame, frig şi lacrimi.
Sunt fiara ta favorită.
O să mi te-apropii într-o zi, acolo
unde tăcerea ne mestecă şi la sfârşit
nu se mai distinge între noi şi pelatele de şoareci.
Acea piatră pe care o încălzesc pentru tine
vrea un singur răspuns.
Deci, spune!
Pe cine iubeşti cel mai mult,
pe mine sau pe Dumnezeu?
Vinovaţii
M-au împins cu furie,
ai fi spus că le-am furat un vis frumos.
Nu voi mai săpa în genunchii mei fântâni
care să vă ţină în viaţă.
Nu mai sunt în mine întinderi
pe care animalele voastre
să întreacă în viteză iluziile mele.
S-au stins
sau se sting încet.
În vieţile lor, aproape sfârşite,
m-am împotmolit şi caut viaţa mea
de care să mă prind.
Îi las în urmă,
nu le mai văd ochii,
nu-i mai aud strigând că sunt o lebădă
care şi-a dat aripile pe blana unui câine.
Drumul mătăsii
s-a oprit în tine destinul lor, s-a oprit libertatea
care i-a înflorit în atâtea cuvinte,
iar ele vin în pumnii tăi închişi şi plâng singure acolo.
Se întâmplă. Vă primesc şi numele voastre
sunt apoi plecări fără întoarceri. Dar nu-i nimic,
am atâtea gări în inimă. Nu este un sfârşit
faptul că nu aţi ales sufletul meu
să fie locul vostru de împăiat păsări.
Pe tine te voi ocroti. Îi voi ţine departe de tine
pe cei pierduţi, să nu-şi sape adăpost în carnea ta
înecaţii pe care nu i-a vrut nicio mare.
Eu nu
este un dans de noapte
eu nu mai ştiu nimic despre umbra mea
este numai umbra lor, numai ritmul lor
şi eu îl urmez cuminte
fără să ştiu ce se naşte pe umerii mei.
La sfârşit cobor misterul şi
primesc o casă pentru păsări.
Mi s-a spus mereu că nu ştiu
să-mi duc crucea deşi eu port dintotdeauna o colivie.
|
|
|