| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Cătălina CadinoiuÎn mijlocul lanului verde În mijlocul lanului verde, de grâu tăcerea este a mea. Mână prinsă de corp, suflet prins de om. Aproape, un ied întîlneşte pământul în frăgezimea începutului său de cântec, iar o pasăre străină mie, dar, fiind frumos de spus, voi spune şi eu, ciocârlie, o astfel de pasăre face ca lanul, cu iedul şi spicele lui să fie reîntoarcerea mea în lume. Se liniştesc toate: adiere, frică, timp, se desprind bucăţi gustoase de cer Şi cad în neştiinţa de a fi ied, de a fi viu în lan de grâu, departe de uimirea mea profanator de omenească. În lanul verde, de grâu regret că lucrurile sunt înţelese şi toate, când nici măcar nu apucă să fie ele însele un pic, au devenit ale noastre. Copilul cu bidon Când ai strigat la poartă după zer caii s-au crezut chemaţi şi au întors capul după şuieratul de nuc tânăr. Copilăria ta aşezată lângă mine îmi cere pâine şi un colţ la fel de cald ca rugina leagănului. Sunt un şarpe rece pe o piatră caldă de care te apropii, cu bidonul în mână. Volute de frunze galbene, câini fără colţi te amăgesc să mai cauţi animale vii ca să adormi lângă blana lor. Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate. Dar nu eşti decât un mic silimanit cu a cărui strălucire se laudă un flămând. Când te-ai apropiat de casa tâmplarului ai cerut o barcă mică de lemn în care să-ţi încălzeşti mâinile, cu care să te joci de-a marea. Copile, când picioarele tale desculţe intră în nisip rădăcinilor li se face milă. Pe marginea drumului îţi aşază izmenele şi cămaşa unei sperietori. Cât de departe este moartea când printre zdrenţe tu găseşti un măr! Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai din care se desprinde un mânz, se apropie, fornăie şi, scuturându-şi coama, sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă. Starea grâului copt îţi seamănă Starea grâului copt îţi seamănă, vietate. În rotunjimea îngenuncheată a hainei tale de om umilă, pioasă la nevoie eşti, în căinţă, bobul copt, galben şi secerat. Când vei stârni milă celor care s-au prăbuşit dumnezeieşte, printre animalele îngemănate, un frate, ultimul, te va plânge. Dar aşa cum eşti învăţată, vietate, în ultima clipă îţi aduci aminte că nimic sfânt nu s-a spart în tine ca să luminezi altfel decât o sărmană pată de putregai. Îngrijire omenească Acea colivie ce închidea Omul cu o pereche de aripi imense s-a spart, spre mirararea tuturor celor care ştiau despre colivii că se deschid. Dar, da, coliviile se sparg de o simplă boare marină sau de golul dintre doi copaci. Din vârful unor trepte rudimentare a coborât acel om într-o stradă banală într-un aer citadin, perfect lumesc, perfect divin pentru o la fel de pământeană căutare pentru o căutare de săvârşire sau de un somn adânc. Omul are dreptul la o potecă pe care se merge intens. Nu vorbesc emfatic despre întâiul alungat, nici despre lucrarea desprinsă din unghia dumnezeiască. Iubesc să-l văd pe omul din fiecare într-un tablou cu un soare puternic, de penel nebun, răsfrânt peste un câmp reticent pe care trece paşnic acel om, acest om, tu sau oricine. Vechiul parfum «Floarea a dat rădăcini imense: voinţa de a iubi în ciuda morţii.» (Luc Decaunes) Lipoveanca de pe malul drept care îmi făcea semnul crucii pe frunte, îngropa căţeii de vii în pământ. Sărea pe moviliţă ca să moară mai repede. Iubeam să adorm lângă ea. Nici somnul lângă mamă nu era un astfel de basm. În visul ei se îneca fratele în mare, soldaţii erau sfârtecaţi de obuze lângă biserică, femeile, cu pletele legate de şarete, în loc de hamuri. Şi zbuciumul ei mă lăsa dezvelită într-un ianuarie al lui Ivan. Şi pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă ca jucăriile agăţate de leagăn. Femeia care îmi spunea la slujbă să stau cu capul plecat, tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun şi îngheţat. Dintr-o viaţă de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit. Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească. O să-mi duc viaţa până la capăt în izbuşca asta. Îşi merită parfumul cu miros de cireşe, ea, cireşul meu de mai, închisoare călduroasă. Râde sau plânge, sunt lacrimi când îi arăt bătrânul parfum. Parfumul dintre bătaia de aripă a unui corb şi căderea hulubelor. Unui apus Am văzut genul de apus care face din regulile semantice bufoni şi regi. Speriat este semnul care nu mai poate ţine pe suflet un cuvânt despre om. Nu ştiu ce este în seara aceasta imens: soarele sau faptul că nu-l pot atinge. Aşa cum nu vom şti vreodată, la apus, cine este bufonul care a numit un rege peste noi. Apusul despre care vorbesc are umilinţa de a sprijini o casă mică, corp din vise de mântuială. Nechezat de cai este frica lui de întuneric. Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi. Roşul soarelui nu-mi aminteşte de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci, dar de un lac într-un munte de bauxită fără valuri, fără adâncimi neatinse, o linişte pe malul căreia un os de jivină mai aminteşte de fire, de fugă. Apusul despre care vorbesc a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire. Într-un loc în care inima voastră moare de frig Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine, babica mea, Ecaterina! Dar cum voi fi eu carte bună de citit fără tine ? Cum voi cânta florilor necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână, o bătrână ca tine de albă? Fascinant este că tu nu ştii nimic, tu nu înţelegi nimic din ce spun eu, tu înveţi un regret omenesc întreg al drojdiei de plăcinte, limba neamului meu sângeros, limba mea, crud sfinţită. Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat care nici moarte nu se poate numi! Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea? Învaţă repede limba lumii ca să pot deveni femeie în toată firea şi să-mi spui că nu este rău să mori că este zeul nostru, din izbuşcă, inima mea, Ecaterina mea. Să se audă Ulia ultimelor Din butcă te-au culcat în living-room, Ulia. Ţi-au pus cârjele pe umeri ca pe un soţ beat. Te-au amăgit cu o Dunăre care te va înjura de mamă. Să le spui oamenilor noştri că numele meu îşi caută sânul cu lapte. Eu caut oul de lişiţă în care mama mea coace eternă eclere. Ştiu, Ulia, tu vei muri pentru că pâinea nu va mai dospi pe lijancă. Ulia tu vei muri, la Galaţi fără stuful din jurul casei. Poezia mea este izvor de drept pentru pescarii care plâng în faţa camerelor de filmat. Poezia mea este un gard de lemn putrezit într-un sânge care a refuzat cronicile. Ulia, tu plângi acum la Galaţi ca un pescar după lotcă ca un pescar după fiu ca un pescar după mamă ca un pescar după întâia pereche de cizme de cauciuc. Te-au smuls din gardul de stuf tu, poartă scundă, inutilă. La Galaţi, ah, la Galaţi moare Ulia mea. Moare Stipan. Moare gardul de stuf. Te-au culcat din cuhne în living room. Ţi-au dat berda jos şi ţi-au pus căciula omului de zăpadă ca să râdă paţanii care nu ştiu cum te va plânge Ivan Ivan-crivăţul, Ivan-pescarul, Ivan-gardul de stuf. Glosar berdă-şal de iarnă butcă-casă mică cuhne-cameră de mijloc lijancă-pat din chirpici paţan-copil între 6-10 ani |