Ce frumoasă şi graţioasă era ea în tinereţe. Înaltă, suavă, delicată, cu muşchi prelungi. Îşi dorise să ajungă balerină. Urmase cursuri de balet şi avea acea latură emoţională şi de voinţă pe care o balerină trebuia să o aibă. Dar tatăl ei, chirurg renumit pe vremea lui Ceauşescu, s-a opus cu vehemenţă. Fata lui trebuia să ajungă medic, aşa cum cerea tradiţia familiei lor. Aşa că visul Sarmisegetuzei se spulberă. Îşi rată cariera de balerină, se resemnă şi în ultimul an de liceu se apucă să înveţe serios anatomia şi chimia. Desigur că o ajutaseră mai ales meditaţiile profesorilor universitari de prestigiu pe care tatăl ei îi cunoştea bine şi pe care părinţii le-au plătit cu generozitate. Luă examenul de admitere printre ultimii, dar părinţii erau convinşi că va termina facultatea printre primii. Important era că fata asistase la disecţii şi făcuse faţă cu brio. Adică, aşa graţioasă şi delicată cum era, nu leşinase. Trecuse deci primul mare test.

Sarmi, cum îi spuneau cei apropiaţi, se strădui în anul întâi să ia note bune, dar nu reuşi. Era prea mult de învăţat. După ce pică primele examene, tatăl a început să-şi pună în funcţiune relaţiile şi i-a pistonat pe profesorii lui Sarmi în toţi cei şase ani ai ei de facultate. Ar fi trebuit să fie binevoitori şi să-i ajute fata să treacă examenele. Mulţi dintre ei îi erau datori cu câte ceva. Dar, ca peste tot, erau şi excepţii.

Soţul ei îşi scosese de ceva timp nasul din carte. Dăduse peste pasajul în care se vorbea despre epiziotomie şi gândul i-a fugit la prima lui sutură după ce o femeie a născut. Nu mai era sigur dacă a fost bine ce pusese atunci în aplicare, adică acea „cusătură pentru soţ”. Despre ea îi vorbiseră în facultate profesorii în cursurile lor, dar asta fusese cu foarte mulţi ani înainte. Iar astăzi doctorul ştie că această sutură este un subiect controversat în lumea medicală

În comuna cu şapte sate, prin care doctorul Tupilac trebuia să se deplaseze cu o căruţă trasă de un cal negru şi vânjos, era iarnă grea. Nu toţi bolnavii puteau să ajungă în sărăcăciosul cabinet din comună şi atunci se ducea medicul la ei. Nămeţii de zăpadă erau aproape cât casa. Gravida căreia îi sosise sorocul locuia la vreo cinci kilometri de dispensar. A stat sărmana două zile în chinurile facerii şi n-a reuşit să nască. Moaşa i-a dat nucă pisată amestecată-n ţuică, a pus-o să sară de pe masă ori să ridice obiecte grele, dar femeia era din ce în ce mai sleită de puteri, nu se mai putea mişca şi abia dacă mai apuca să scoată câte-un ţipăt de durere. Soţul ei a mers la preotul satului care avea telefon, că de celulare nici vorbă pe-atunci, explicându-i domnului Tupilac în ce situaţie fără ieşire se găsea nevasta lui. Medicul a fugit la primarul comunei şi i-a cerut acestuia să îi mobilizeze pe săteni să cureţe drumul de zăpadă. Chiar şi doctorul a pus mâna pe lopată, cot la cot cu ceilalţi. În urma lor venea primarul care conducea o căruţă cu doi boi, neuitând să le spună oamenilor la fiecare minut că trebuie să se grăbească. Haideţi mai repede, oameni buni, repeta el, că ne moare femeia şi copilul.

Domnul Tupilac a examinat-o rapid pe femeie, i-a făcut o injecţie şi i-a spus că trebuie să urce în căruţă să meargă la dispensar. Deşi dispensarul de ţară ducea lipsă de o bună parte din aparatura medicală necesară şi de unele ustensile de bază, după ore bune de luptă, femeia a născut un băiat sănătos şi plângăcios. Când au auzit plânsetele copilului, toţi sătenii care deszăpeziseră drumul şi care aşteptaseră pe holurile dispensarului au răsuflat uşuraţi şi au scos chiote de bucurie.

Astăzi doctoriţa Sarmisegetuza Tupilac e în tura de după-amiază. Este ora 17.30. În alte zile când lucra de după-amiază de mult timp era acasă la ora asta. Când avea pacienţi mai puţini ori deloc, pleca înainte de terminarea programului. În lipsa doamnei doctor, asistenta ei făcea tot ceea ce făcea şi doamna Tupilac. Dar acum, cu gripa asta, iar este holul din faţa cabinetului medical plin de bolnavi. Nu mai are răbdare. Iese să vadă cam câţi pacienţi mai sunt în holul îngheţat. Ce bine că în cabinet este cald. Se sperie de ce vede. „Aoleu, ce mulţi sunteţi. Să fie clar, cei care nu aveţi programare, nu intraţi!” „Doamnă doctor, zice unul mai îndrăzneţ, am încercat şi ieri şi astăzi toată ziua să vă sun ca să mă programez, dar nu răspundea nimeni. Nu am nevoie decât de o trimitere la orl. Ştiţi că eu vin la dumneavoastră doar ca să ne daţi trimitere la medicii specialişti, că ne-am săturat să dăm o grămadă de bani la medicii privaţi. Doar plătim ceaseul.” „Nu intră decât cei cu programare. Ceilalţi veniţi altădată, ce nu-nţelegeţi?, că doar nu sunteţi chinezi. Azi este şi sărbătoare, e Sfântul Nicolae. Nu văd pe nimeni măcar cu un buchet de flori. Hai, să intre următorul.”

Pacienţii se privesc întrebători unul pe altul. Pe ea parcă o cheamă Sarmisegetuza, nu Niculina ori Nicoleta. Câţiva, mai ales cei fără programare, fug la Carrefour-ul din colţ.

În cabinetul doctorei intră o femeie cu ochii înroşiţi, cu respiraţie şuierătoare, cu faţa congestionată. Îşi aminteşte de ea. Niciodată nu i-a adus nici măcar o floare. Îi spune să ia loc pe scaunul care se află la câţiva metri de ea. Femeia încearcă să îi explice că astăzi nu s-a dus la serviciu pentru că încă din timpul nopţii începuse să facă febră şi îi era rău. Vrea să îi arate un antitermic pe care l-a luat şi se apropie ca să i-l pună pe birou. Doamna Tupilac văzând-o apropiindu-se de ea, îi strigă: „Aoleu, nu te apropia de mine, nu vezi ce gripată eşti?”.

Femeia se îndepărtează rapid, dar nu rezistă şi şopteşte aşa, ca pentru sine: „În meseria asta dacă n-ai vocaţie, mai bine nu te faci medic”. Doamna Tupilac o aude şi îi aruncă femeii priviri tăioase. Se abţine, nu îi dă nicio replică, dar îi spune, încercând să fie cât mai calmă: „Uite ce faci dumneata, doamnă. Te duci frumos la un cabinet particular ori la Spitalul de Boli Infecţioase şi îmi aduci un test de gripă. Până nu vii cu testul nu îţi dau foaia de concediu medical. Este clar? Hai, du-te, că mai aşteaptă şi alţi pacienţi”. „Dar, doamna doctor, e vineri seară. Pe cine mai găsesc eu la Infecţioase? Nu-mi daţi nici măcar o reţetă?” „Nu-ţi dau nimic până nu aduci testul de gripă. La revedere!”