N-ar trebui să fie o surpriză faptul că Marin Beşteliu scrie proză, cunoscută fiind apetenţa lui pentru mizele importante, considerate probe ale instituirii de sine.Cunoscut ca istoric şi critic literar, datorită amplelor sale eseuri consacrate unor teme „sensibile”,ne-a încredinţat că există un realism al literaturii fantastice (1975),a scris despre Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii (1985),a abordat tema spinoasă a religiozităţii lui Arghezi (1999), demontând circumspect şi aplicat rutinele de receptare.

În ipostaza romancierului, îşi focalizează atenţia asupra unui tip de personaj azi indezirabil. A scrie despre activistul de partid, figură impusă în perioada proletcultistă şi compromisă atunci, prin conformism simplificator şi exaltare dogmatică, dar şi mai târziu, când aşa-numitul roman politic al obsedantului deceniu a propus o viziune selectiv-demascatoare, conjuncturală, reprezintă, fără îndoială, un act de curaj.

Cu siguranţa scriitorului căruia nu-i sunt străine nici tehnicile narative de verificat succes, nici perspectiva polemică, Marin Beşteliu vizează, în Copilul partidului (Ed. Aius, 2008),vechiul regim, dezvăluind cu luciditate mecanismele sistemului dictatorial, coercitiv, al fricii, al minciunii, al manipulării cinice. În centrul cărţii, o carte, aş spune, a unui singur personaj, se găseşte Baldovin, secretar cu propaganda la o judeţeană de partid. El află că a fost înlocuit din funcţie, situaţie ambiguă pe care încearcă să o înţeleagă, să şi-o explice logic, sentimental, imperativ, deşi, ca vechi aparatcik, ştie că este captivul metodei „rotaţiei de cadre”. Prin plonjări în trecut, prin scrutări ale unor situaţii conflictuale, prin rememorări şi analize autoscopice caută motivele unei posibile vinovăţii. Nu are, însă, decât revelaţia fragilităţii statutului său. Descoperă, prin experienţă directă, degradarea umană şi ticăloşirea generală a lumii în urma abandonării idealurilor „generoase” în care a crezut. Baldovin nu este în niciun caz o victimă, ci un produs al sistemului. Uneori naiv, alteori cuprins de setea violentă de putere, neocolit de apetitul posesiunii, oportunist, calculat, răbdător, aşteaptă prilejul relansării sale.

Autorul descifrează modul în care Funcţia (masca) distruge Fiinţa (omul),pătrunzând în culisele Puterii şi devoalând acea specială „psihologie a servituţii”, cum o numeşte Eugen Negrici în recenta sa lucrare, Iluziile literaturii române.Baldovin, copilul partidului, se simte când protejat, când părăsit, când privilegiat, când basculat de către un părinte-„protector” nemilos, trăind drama incertitudinii şi a frustrării.

Recunoaştem, în roman, scene obişnuite pentru anii comunismului, ani ai abuzurilor şi ai umilinţelor, secvenţe devenite emblematice pentru o epocă supusă devastării. Deşi prozatorul şi-a mărturisit intenţia de a nu face din Copilul partidului un roman cu cheie, actanţii din capitole precum „Decameronul roşu” sau „Patimi”, cuprinzând bârfe la chefuri ori „evenimente de mahala” (spectacolul sordid al cozilor) pot fi raportaţi la o anumită realitate recognoscibilă (romancierul Nicu Fântână, criticul literar de la „Lumina”, actorul Vergea, tovarăşa Tudoriţa).Substanţa epică, în care, evident, prevalează mimesisul dobândeşte, totuşi, o indubitabilă valoare de generalitate. Realistă, în esenţă, cartea are şi valenţe simbolice. „Prologul”, cu imaginea onirică a lupilor sau „Epilogul”, cu sugestia unei Puteri considerate inaccesibile, delimitate însă de un simplu gard viu peste care se poate sări, induc o dimensiune suprarealistă, ce ar merita un comentariu aparte. Despre o lume în care homo homini lupus sau despre zidurile iluzorii în spatele cărora tiranii se cred veşnici.

În faţa Marelui Prim, Baldovin schiţează planul unei utopice „revoluţii culturale româneşti”, sperând să acceadă pe o nouă treaptă în ierarhia partidului unic. Jubilaţia finală a acestui recent Dinu Păturică fixează definitiv amprenta ipocriziei : „Eşti deştept, Baldovine, şi te-ai descurcat! L-ai obligat să te asculte şi l-ai convins că eşti un tip al dracului, de iniţiativă.Ce contează că programul n-o să se aplice niciodată în toată amploarea sa din lipsă de resurse?”

„Învăţăturile Partidului către fiul său Baldovin” sunt univoce : nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se roteşte, conform unei practici strategice de tristă amintire.