Aşa cum Eminescu a reprezentat,
decenii de-a rândul, piatra de încercare pentru orice critic şi istoric literar care se respectă, Emil Cioran este, mai nou, miza pe care pariază comentatorii fascinaţi de maelstromul gândirii sale contradictorii. „Cascadă”, „ocean”, univers paradoxal, opera cioraniană trezeşte, în continuare, perplexităţi şi obstinaţii, exultanţe admirative, rezerve exorcizante, fanfaronade mediocre. Abordarea critică se multiplică fragmentarist în funcţie de arhitectura deconcertantă a unui edificiu ale cărui constante şi coerenţe interioare se sustrag oricărei determinări apte s-o imobilizeze într-o grilă interpretativă. Şi totuşi, nevoia / dorinţa de a disciplina acest univers, implicarea în aventura găsirii a ceea ce Maurice Blanchot numea „punctul central” al operei, locul geometric „prin care ea se afirmă, loc unde ea nu trebuie să admită altă luminoasă evidenţă în afară de aceea că există”, face să crească, aproape inflaţionist, numărul de titluri ce îi sunt consacrate.

Realitatea ultimă a scrierilor lui Cioran pare să fie, după opinia noului său exeget, Nicolae Turcan (Cioran sau excesul ca filosofie,Ed.Limes,Cluj,2008), excesul. Încercarea sa de peratologie aplicată, iniţial, mărturisesc, mi-a trezit mefienţa. Asediul prelungit al avertismentelor, recomandărilor, prescrierilor, prevenirilor de tot felul, la care suntem supuşi zilnic, aproape ne conving de efectul dăunător al excesului. Mă întrebam dacă nu cumva, în urma perspectivei analitice „la limită”, se va impune, „excesiv”, imaginea unui Cioran extremist. Autorul precizează, însă, că termenii „exces” şi „extremă” sunt plasaţi, din necesităţi stilistice, într-o relaţie de sinonimie. Aşadar, N. Turcan atribuie excesului statutul de concept unificator al operei gânditorului din Rue de l´Odéon, distingând între sensul peratologic (excesul ca limită),sensul extremelor (excesul ca polaritate) şi sensul mediatăţii (excesul ca indecizie).Cercetătorul nu întârzie nici un moment să atragă atenţia asupra încărcăturii atitudinale şi axiologice a conceptului operaţional care „ordonează” creaţia rebelă a lui Cioran, relevându-i pluralitatea şi diversitatea. Investigaţia, tentând imposibilul prin dezideratul sistematicii, are drept premize câteva interogaţii - linii de forţă ale cărţii: „Care sunt formele excesului care dinamizează scrierile lui Cioran? Cum apar marile teme cioraniene coagulate în jurul acestui concept peratologic? Cum poate excesul să înstrăineze gândirea de exigenţele ei logice, pentru a o face să plonjeze frenetic în paradoxuri irezolvabile?”.

Cioran aparţine categoriei de gânditori care şi-au aflat de la început marile teme. Ceea ce urmează este o construcţie modulată de exces, realizată prin renunţări şi reluări, prin trădări şi convertiri. Excluzând evoluţia radicală, Nicolae Turcan adoptă cercetarea transversală a operei, (cu excepţia capitolului „Extremismul politic”),găsindu-şi argumentele în ocurenţe care nu ţin seama de nicio cronologie.

Redusă la articulaţiile ei esenţiale, cartea lui N.Turcan interpretează, în orizontul hybrisului bântuit, în perpetuitate, de potenţialul său conflictual şi de tragism, „temele” semnificative ale meditaţiei cioraniene: scrisul, gândirea, viaţa, omul, suferinţa, moartea şi sinuciderea, Dumnezeu, politica. Demonstraţia strânsă, formulările clare, regia textului relevă siguranţa şi detaşarea lucidă a cercetătorului care nu se lasă ispitit de arabescurile stilului cioranian ,un stil „neîncetat afirmat şi susţinut de frecventarea excesului”.

Exegeza are verosimilitate retorică, dar şi hermeneutică, atunci când, precum un Cuvier al cuvintelor, decriptează şi reconstituie o antropologie cioraniană, evident „negativă”: „Probabil că, mai mult decât în oricare dintre temele sale, Cioran excelează în a tuşa negativ figura umană, într-o antropologie eminamente negativă, explicată de căderea adamică şi nesalvată de învierea hristică”.

Ambiţionând „să-l înţeleagă pe Cioran” şi nu să descopere un nou Cioran, autorul adună liniile de convergenţă ale cercetării într-un portret plauzibil: „Cioran este un stilist şi totodată un gânditor în care excesul se manifestă aproape categorial, fie că neagă, fie că afirmă, fie că nu reuşeşte să se decidă (atitudine de asemenea excesivă) pentru una din extremele care-l asaltează cu neîmpăcare”. Să observăm că privilegiind scriitorul care îşi arogă dreptul de a se manifesta „cu iresponsabilitate, abandonându-se voluptos, de dragul stilului, atitudinii extreme/excesului”, Nicolae Turcan se apropie de poziţia lui Ion Dur, care sugera, în Hârtia de turnesol, că aventura politică extremistă a lui Cioran ar ţine de o atitudine predominant estetică.

Reticent faţă de insolenţe şi teribilisme, N.Turcan îşi supune teoria, spre validare, probei „reducerii la absurd”. Lipsit de excese, gânditorul şi eseistul Cioran ar deveni anonim, mărunt, insignifiant.

Decupajul speculativ particular pentru care optează tânărul critic de idei nu închide căile cunoaşterii.Ca orice mare operă, creaţia cioraniană trebuie neîncetat descoperită, ori reinventată. Fiecare nouă exegeză devine o făgăduinţă, un proiect şi o proiectare, fiindcă citind-o, aflăm o lume care este şi a noastră.