Secetă mare,

din piatră creşte iarbă,

gură pustie –

„dar apa unde-i, Doamne?” –

se-ntreabă vreo cinci beţivi.

*

Copil prost şi pur

lacom de revelaţii

esenţiale –

timp, viaţă, moarte, neant –

dulci, foarte dulci nimicuri!

*

Trec veacurile,

ne rămân vremurile,

anii se târâie greu,

lavă de aur topit –

parfum de pierzanie.

*

Într-o bună zi

am aflat „adevărul”

(otrăvită zi) –

m-am pomenit rătăcind

la sânul lui Dumnezeu.

*

Nu-mi doresc martori

nici în clipa din urmă –

semn bun, semn rău, semn...

*

Suflet cald şi bun,

mi te-ai dăruit deplin –

blestemul meu drag!

*

A nins cu fulgi mari,

în joaca lor ningeai TU –

ce frumoşi eraţi!...

*

Te lupţi cu tine

să mă-ngropi în uitare

vei pierde sigur...

*

Vine sfârşitul,

singur eu, singură tu,

puteam fi...singuri.

*

Am descoperit

măsura neantului –

ştiu, nu mă credeţi!

*

Lume bolnavă,

viitorul a trecut

fără speranţe.

*

Viaţă şi moarte –

aceste cuvinte par

a spune ceva...

*

Cred că Dumnezeu

este doar o himeră –

dar ce Himeră!

*

Bolnavi cronici au făcut rând

la poarta spitalului,

cerşesc pastile şi se roagă

cu ochii spre cer

neştiutori că DUMNEZEU

nu are program de vizite

(în viaţa aceasta...).

*

Gândind la puzderie de fleacuri

descoperi (uneori)

sensul vieţii

(sensul morţii!);

gândind la lucruri grave

descoperi că nu e

nimic de descoperit!

Codri pustii, amintiri, morţi de vii,

scrum, rumoare,

corn uscat, nemaichemând

la vânătoare.

*

Proaspăt călcat de maşina salvării,

un ciung numai sânge se milogeşte

după un strop de morfină,

îl doare şi-ar vrea să moară fericit,

paradisul, desigur, cere oarecari

sacrificii;

vine poliţia şi rezolvă cazul,

punct,

ciungul a traversat pe roşu

(şi morfină de unde?!).

*

Ce-ar mai fi de aflat despre strania

noastră materie,

nimeni nu ştie;

aştept clipa când ultima bacterie

îşi va lua zborul

din tot acest putregai spre un alt

cer, cu alt pământ

(alte pământuri)

aşteptăm...

*

Streche bezmetică, arbori dispar,

se pierd

în colbul umbrelor noastre,

lumini se-aprind, se sting,

se tot sting,

rătăcim, ne-am rătăcit

în „pădurea de simboluri”

pe drumul zăcând într-un singur

sens!

*

Pare că nu s-a desluşit chiar totul

despre petrecerea pe pământ,

altfel atât de generosul DUMNEZEU

ar fi închis demult prăvălia

(prăvălirea...).

*

„Să ne bucurăm cât suntem”

îmi pare banal,

prea puţin liniştitor,

împăcarea aduce a moarte,

şi moartea aduce a nimic

(cel mult a viaţă...)

*

(Texte din volumul în pregătire Ironia moderată la 70 de ani)