Jurnalul lui Sake este a cincea carte de proză a lui Florin Oncescu. La fel ca în volumele anterioare, autorul se află în faţa unei realităţi prea puţin trucate de percepţia sa, fie că e vorba despre comunitatea românească din Montreal, fie despre lumea altor spaţii. De data asta, formula de jurnal ar justifica, cel puţin formal, o astfel de abordare, într-o bună parte din prima secţiune a cărţii. El este atribuit lui Sake, căţeluşa-scriitoare, aspirantă la mediul literar al comunităţii româneşti montrealeze. Din când în când, paginile acesteia, scrise la persoana întâi, sunt încadrate de textul autorului-narator, care vorbeşte la persoana a treia.

Fiindcă şi stăpânul, şi câinele lui practică scrisul, mediul cel mai vizat, în jurnalul lui Sake, este acela cultural-literar. Evenimentele care se perindă acolo aduc la vedere figuri ale comunităţii române, autori, artişti etc. Autorul foloseşte ironia continuă, ca mod de prezentare şi ca variantă de umor. Ţinând cont că personajele sunt persoane reale din viaţa comunităţii, autorul pare să-şi fi luat uşoare măsuri de precauţie faţă de acestea. Astfel, numele lor apar, mai mult sau mai puţin, schimbate. La fel numele asociaţiilor ori ale revistelor. Autorul mizează pe pitorescul originar al unor personaje, şi nu simte nevoia să le recreeze după chipul şi asemănarea lor cu modelul autentic. Prestaţia unora dintre ele pare să spună că cei pe care îi întruchipează ar fi, literar vorbind, superiori propriilor opere. Câteva exemple sunt grăitoare, în acest sens; despre un poet, sancţionat pentru limbajul neelegant folosit faţă de colegii de breaslă: „Poetul a privit lung în tavan, părând că se întreabă: Doamne, în mijlocul cui m-ai abandonat?” (p. 10). Despre o traducătoare de poezie:„Ne dă un citat din Cioran, din care se înţelege că orice poet autentic are o viaţă pe care n-ar trebui s-o dorim nici duşmanilor” (p. 52). Despre o poetă, care îşi prezintă singură volumul: „Vă rog să mă credeţi, nu eu am scris aceste versuri! (…) Nu eu le-am scris, ci Dumnezeu folosindu-se de mâna şi de sufletul meu!” (p. 39). Din panseurile unui autor: „Nimic nu poate fi mai dureros decât atunci când plânge cuvântul care ne-a dat suflarea de a visa la iubire” (p. 47). Sau reacţia unui poet octogenar: „Mare ispravă! Eu am patruzeci şi două de volume publicate şi scriu poezie, vorba aia, doar când mi se scoală!” (p. 23).

O altă sursă de umor provine din amestecul de planuri, când realul, ai cărui stăpâni sunt oamenii, apare tradus într-o viziune presupus canină: „Mai multe n-am desluşit, pentru că domnul mi-a susurat: Marş, potaie! M-am îndepărtat imediat, pentru că n-aveam chef de scandal. Dar nu sunt eu aceea care să încaseze jigniri şi s-o şteargă cu coada între picioare. Am făcut un mic ocol, m-am apropiat de lateralul mesei şi i-am tras o muşcătură lejeră la gambă, tocmai când încheia o frază pe care o repeta des: A apărut în Franţa!” (p. 26).

Partea a doua a volumului conţine texte de proză scurtă, cu episoade petrecute în ţară şi în străinătate. În prim plan sunt membri ai familiei Popescu, în special cuplul Cristina şi Sorin. Ele se concentrează pe episoade petrecute în România, în State, în Europa sau în Cuba etc. Subiectul lor este construit din multe detalii, care pot întreţine, până la final, o bănuială (Trattoria lui Antonio, Chiar înaintea plecării, Două sute de pesos), sau pot, în cele din urmă, elucida o necunoscută (Frank, foarte activ pe unde scurte). Deşi mult diferită de prima parte a cărţii, cea de-a doua secţiune reuşeşte să se integreze, totuşi, într-un mod unitar, întregului text. Asta pentru că autorul cultivă peste tot auto-ficţiunea, multiplicându-se, prin intermediul vocii narative, fie în persoana lui Sorin Popescu, fie în cea a câinelui său, Sake. Aşa se face că, la finalul cărţii, putem afla noutăţi despre Sake, exilat de pe plaiurile montrealeze tocmai la Constanţa, precum odinioară Poetul.

În Jurnalul lui Sake, Florin Oncescu a ales să recondiţioneze realul destinat cărţii, fără ca acesta să sufere transformări prea vizibile. Iar lumea, înregistrată astfel, apare mereu văzută din perspectiva identităţii originare a unui turist, care s-a obişnuit să trăiască mai mult în afara spaţiului natal.