La vremea aceea, nea Marcel îşi începuse deja periplul la care tot visa din tinereţe. Pentru un personaj mesianic, precum domnul Chiara, satele din apropierea oraşului ofereau un avantaj esenţial faţă de zonele citadine. Aici oamenii vedeau rar pe cineva pe care să nu-l fi cunoscut deja. Si, când îl vedeau, acesta purta aura unui altfel de orizont.

Maratonul domnului Chiara s-a întins pe durata unei săptămâni întregi, culminând, seară de seară, cu câte un discurs ţinut la braseria satului. Noaptea, dormea pe unde apuca, profitând de ospitalitatea sătenilor mai curioşi. După care, la lumina zilei, îşi relua nestingherit misiunea. Şi asta până într-o zi de duminică, în care nea Marcel n-a mai reuşit să se trezească. Fiindcă păruse mereu pus pe glume, sătenii au crezut că la mijloc era vreo farsă de-a lui, asemănătoare discursurilor de la cârciumă. Apoi, văzând că nu mişca deloc, l-au crezut mort de-a binelea. Însă domnul Chiara nu murise, doar că nu mai era atât de viu pe cât erau cei care-l vegheau. Adevărul e că, după atâtea pahare golite zile-n şir, nea Marcel intrase într-o comă profundă, din care şi-a revenit cu greu, şi abia la spital. Între timp, mai intervenise şi o schimbare, pe care cei din jur nu ştiau cum s-o înţeleagă: nea Marcel nu mai recunoştea pe niciunul din ei şi începuse să vorbească într-o altă limbă decât toţi ceilalţi. După câteva zile de convalescenţă, a fost transferat la un alt spital, unde putea să rămână pe o perioadă nedeterminată. Poate că, în sfârşit, venise momentul ca un astfel de om să fie analizat cu atenţia cuvenită şi de către oameni competenţi.

Însă după vreo săptămână de spitalizare, domnul Chiara rămăsese acelaşi prizonier al muţeniei care contrasta cu forfota din jur. Fie că era lovit cu un ciocănel peste genunchi, fie că i se arătau diverse imagini, care ar fi trebuit să-l mişte emoţional, nimic nu funcţionase cu el. La final, medicul examinator îl întrebă dacă îl durea ceva. În loc să răspundă la întrebare, domnul Chiara continua să privească vidul populat de imagini care nu ajungeau la suprafaţa privirii lui. Nu părea să-l doară nimic. Atunci i se aduseră nişte coli de scris şi câteva creioane colorate. Poate că pacientul lor nonverbal avea să comunice cu ei prin intermediul desenelor naive, sau pe calea semnelor criptice. Spre surprinderea tuturor, nea Marcel se apucă să scrie ceva care semăna cu o confesiune. Era discontinuă şi trăda obsesiile lui cele mai profunde. Una din ele era pentru viul care se scursese din lumea sufletului său, pentru a se refugia într-o alta, nevăzută.

Aşa se întâmplase la moartea bunicii lui, când copilul de atunci îi identificase sufletul cu cel al satului în care trăiau la acea vreme. Tocmai înfloriseră teii din marginea cimitirului. În fiecare vară veneau aici să le culeagă florile, la umbra lor. Acum, într-o cutie de lemn, trupul bunicii se clătina rigid, răsucindu-se. Nu mai semăna cu cel pe care-l purtase atâta vreme în suflet: se transformase dintr-odată, semănând cu o păpuşă răsfăţată de mâini copilăreşti. Şi de data asta însă, de cum se apropiaseră de poarta cimitirului, se făcuse simţit parfumul teilor. Doar indiferenţa lui, punctuală, fusese ceva nou pentru micul Marcel.

După acest eveniment urmase o întâmplare ce se consumase la puţin timp după moartea bunicii.

Era la sfârşitul verii, iar micul Marcel se simţea exilat ca dintr-un suflet trecut. Deşi petrecea mult timp prin sat, alături de alţi copii, se simţea în afara realităţii acelui spaţiu. Într-una din acele zile, copiii aceştia tot alergau, înainte şi înapoi, pe unul din drumurile înmuiate de ploile sfârşitului de vară. Marcel se lăsase şi el împins de veselia celorlalţi, fără să contribuie cu adevărat la bucuria lor. Şi poate tocmai de aceea avusese răgazul să observe cum drumul se transformase, aproape imperceptibil, în urma paşilor săi. Se oprise din alergat, ca şi cum ar fi obosit subit, desprins din grupul ce păruse mai sprinten decât el. Impresia că unul din copii ar fi pierdut ceva preţios îl făcuse să se întoarcă câţiva paşi. Acolo, ca într-un ochi intermediar, zăcea un colier strălucitor, înfipt în nămolul bogat al drumului. Copilul de atunci s-a aplecat să-l ia, fermecat de existenţa lui neaşteptată. Nici nu mai apucase să observe că obiectul cu pricina era unul din acelea care se vindeau în vechea lume a satului, la bâlciurile ocazionale. Pentru el, colierul din plastic colorat avu strălucirea şi profunzimea nevăzută a unei alte lumi.

Aşa se pomeni nea Marcel în faţa unui pluton de specialişti, exact ca în interogatoriile pe care şi le imaginase vizavi de oamenii Securităţii. De data asta, nu era nici un pericol: oricâte ar fi avut pe suflet nea Marcel, acum nu mai putea rosti niciun cuvânt. Când se văzu însă înconjurat de atâţia oameni, al căror centru de interes era chiar el, privirea i se mai învioră. Îşi studie cu atenţie completul de judecată, întârziind cu ochii mai ales pe decolteul doamnelor din comisie. În special pe una din ele, care ţinuse să-şi evidenţieze frumuseţea cu podoabe ce nu aveau nicio legătură cu lumea pe care o reprezentau acolo. Ci, mai degrabă, cu cea îndelung căutată de domnul Chiara. Fiindcă acesta, fără să mai dea de ştire, se repezi la gâtul frumoasei femei ca o fiară ce şi-ar fi pândit dinainte prada. Atunci, doi bărbaţi vânjoşi apărură ca din senin. Sărind să-l prindă, ei încercară să oprească ceea ce părea să fie începutul unei crize. Însă nea Marcel reuşise deja să smulgă de la gâtul femeii colierul aidoma celui care i se arătase în mijlocul drumului. Iar acum ieşea fulgerător pe uşa încăperii, în timp ce mişcările bărbaţilor, ce se năpustiseră mai mult asupra umbrei lui, se succedau cu o întârziere comică.

Odată ajuns pe coridor, nea Marcel se pierdu printre pacienţii care bântuiau spitalul, ca altădată în fumul ţigărilor fumate de-a lungul anilor. De data asta însă era mai greu de reperat, întrucât, printre stafiile care defilau pe acolo, el era printre cele mai scunde de statură. Doar doamna Mioara înţelegea cu adevărat ce însemna asta, de câte ori îl pierdea din ochi atunci când se afundau în câte o mulţime citadină. Acum, nea Marcel avu grijă să nu treneze prea mult de-a lungul coridorului alături de ceilalţi pacienţi. Apucă repede pe scurtătura despre care ştia că-l putea duce la ieşirea din spital. Iar acolo avu noroc cu paznicii, care tocmai încinseseră un şeptic, şi de care trecu fără nicio emoţie.

Când ajunse afară, începu să alerge egal, fără să adauge vreo nuanţă vitezei cu care se îndepărta de spital. S-ar fi zis că se grăbea să urmeze mecanic un traseu stabilit dinainte de alţii. Nici nu observă întunericul accentuat de coroanele copacilor ce acopereau curtea instituţiei şi care erau, de fapt, o prelungire a zonei împădurite în care fusese construit spitalul. Astfel că, de cum trecu de poarta lui exterioară, nea Marcel se pomeni în chiar miezul pădurii. Acolo întunericul era şi mai dens. Doar cerul înstelat oferea o diferenţă la acea obscuritate, opacă, şi silueta albă a pacientului care se deplasa ca o nălucă. Evitase şoseaua dreaptă şi întunecoasă care tăia pădurea în două, urmând o potecă care-l făcuse pierdut instantaneu. Nu se opri din alergat până nu ieşi într-un câmp larg, ce îngăduia bolţii cereşti să-i lumineze drumul. De acolo, şoseaua pe care o evitase atunci când ieşise pe poarta spitalului se zărea departe, ca un liman. Era chiar drumul pe care îl urmase autobuzul în care o cunoscuse pe Mioara cu mulţi ani în urmă. Când îşi dădu seama de asta, domnul Chiara simţi cum bucla destinului său se închidea chiar acolo, într-un mod neaşteptat. Îl cuprinse dintr-odată nostalgia după tinereţea lui, după autobuzul rablagit care-i preluase drumul sufletesc, încât, odată ajuns la destinaţie, avusese o uşoară nedumerire; apoi, după felul în care o ceruse în căsătorie pe Mioara, în timp ce viitorul socru se împiedicase de pragul uşii, tot privind ţintă la tânărul Marcel, rămas de cealaltă parte, cu un buchet de flori în mână… Florile acelea, pe care le privise ca pe cheile intrării lui într-o altă lume, le cumpărase de lângă autogară, în aşteptarea autobuzului care-l ducea în satul Mioarei. Deşi optase pentru cele mai discrete, tot îl incomodaseră. Oricum le-ar fi ţinut, jocul sensibil la semnificaţii, pe care-l induceau, era de neocolit. Până la urmă îl salvase autobuzul, unde le ţinuse lipite de geam, ca şi cum, astfel, s-ar fi descotorosit de ele, redându-le naturii mai largi şi mai obiective. În plus, nu se obişnuia, pe atunci, să plimbi flori de la oraş la ţară. Iar tânărul Marcel încă mai trăia cu sentimentul că astfel de gesturi insolite îi puteau marca definitiv harta propriului destin…

Ceva mai târziu, viitoarea soacră i le luase din mână şi le întinsese într-un lighean cu apă, pe verandă, lăsându-le să plutească cu capetele înflorite pe marginea vasului. Între timp apăruse şi Mioara, care ratase momentul sosirii lui, tot aranjându-se, pe undeva, prin culise. Odată subiectul vizitei epuizat, după-amiaza îşi reluase cursul firesc pentru o asemenea zi, petrecută la ţară. Poate că totul se consumase mai repede decât înregistrase memoria lui Marcel Chiara. Însă, de atunci, timpul acelei după-amiezi îi rămăsese în suflet ca o eternitate în miniatură.

Acum, toate astea i se perindau prin faţa ochilor cu intensităţi diferite. Mai ales că, dinspre şosea, răsăreau lumini care îl orbeau din când în când, fulgurant. După care se instala iar întunericul.

Nea Marcel se îndreptă instinctiv spre drumul tinereţii sale, traversând câmpul luminat intermitent de farurile vreunei maşini trecătoare. Când ajunse în apropierea acestuia, se aşeză jos, pe iarba tăiată scurt. Scoase din buzunar colierul furat şi, întinzându-se pe spate, îl ţinu ridicat, deasupra lui. Îi plăcea să-l proiecteze pe fundalul ceresc, fiindcă doar astfel îi putea surprinde insesizabila mişcare. Niciodată, poate, nu fusese atât de fericit ca acum, când privea totul din împărăţia sinelui. Îl fixă mult timp, fără să clipească, ca şi cum doar strălucirea acelei bijuterii l-ar fi putut face, şi pe el, dispărut în lumea pe care o reprezenta aceasta.