Iarna a trecut greu, adăugând lumina zăpezii sale la cenuşiul peisajului. Frigul îi făcuse pe soţii Chiara prizonierii lui în aceeaşi măsură cu apartamentul. Le lipsea spaţiul din care plecaseră, mai mult decât îşi imaginaseră. Se hrăneau însă cu iluzia că, odată cu venirea primăverii, vor evada şi ei, alături de natură, ca sub protecţia unei instanţe salvatoare.

Până atunci, nu le rămânea decât să se proiecteze în acel trecut îngheţat din câte-o imagine atemporală. Reveneau la el, din când în când, ca la o piesă de teatru pusă în scenă de eternitatea unui regizor nevăzut. Acolo îşi păstrau ei cele mai vii amintiri, indiferent de conţinutul lor. Autenticitatea acelor momente se păstrase cu adevărat doar în sufletul lor, deoarece fotografiile deveniseră treptat nişte relicve îndoielnice, care datau evenimentul.

Era perioada în care timpul nu-şi făcuse încă simţita prezenţa în viaţa lor, nu exista în curgerea lui implacabilă, fiind doar un decor invizibil pentru lucrătura irealului. Ei, însă, trăiau cu iluzia că-l puteau ocoli sistematic. Din când în când, acest sentiment se intensifica slujindu-se de câte un eveniment. Majoritatea acestora erau de mică anvergură: o întâlnire la vreme de seară, vreo achiziţie modestă sau câte-o sărbătoare îndelung aşteptată şi pregătită. Fiindcă se petreceau în durata timpului impersonal, toate ieşirile din perimetrul cotidian făceau ca iluzia eternităţii propriilor gesturi să triumfe în sufletele lor.

Una din ieşirile mai importante fusese concertul la care asistaseră într-o seară de primăvară. Încă mai erau elevi, la şcoala din oraşul în care locuiau acum. Plimbările lor zilnice reuşiseră să facă din imaginea exterioară a oraşului fundalul propriilor sentimente. Aşa ajunseseră să-l cunoască mai mult dinăuntrul propriului suflet, decât din afara acestuia. Doar când se întâmpla să intre în vreo instituţie şi să zărească oraşul prin vreo fereastră ceţoasă, îşi dădeau seama de diferenţă. Atunci, nimic din ce vedeau nu se intersecta cu inima lor, fiind cuprinşi de un sentiment straniu.

Opusul unei astfel de stări îl încercaseră într-o seară de mai. De o bună perioadă de timp, se obişnuiseră să treacă în drumul lor pe lângă sala de concerte a oraşului. În general, nimic nu dădea de ştire că înăuntrul acelei clădiri s-ar fi aflat o altă lume. Câteodată, însă, uşile de la intrare lăsau nesupravegheate sunetele, care, odată ieşite în stradă, dădeau de gol ceva invizibil. Cei doi tineri se opreau atunci, ascultând, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca lumea aceea, abia întrezărită, să se întregească la un moment dat. Dar nu îndrăzneau să intre în sala de spectacole. O vreme, această ezitare a avut farmecul ei. Într-o zi, însă, nemaiputându-şi amâna aşteptările, cumpărară bilete la unul din acele concerte.

Pentru Mioara Chera era vorba de o adevărată premieră. Nu şi pentru tânărul Marcel Chiara, care cunoştea deja programul serii. Fiind ceva inedit, domnişoara Mioara ţinuse să se pregătească într-un mod aparte. Semnul cel mai evident, în acest sens, fuseseră pantofii cu toc înalt. Faptul nu era unul banal, aşa cum ar fi părut la prima vedere. El avea să contribuie, de fapt, la fixarea în amintire a acelei seri, de neuitat pentru doamna Chiara: fiindcă nu era uşor să mergi cu astfel de pantofi, şi nici să stai pe loc. Drumul până în sală fusese prima etapă a chinului din seara cu pricina. Partea a doua, mai pasivă, se consumase în timpul programului. Deşi ar fi putut să-i scoată temporar din picioare, domnişoara Mioara se încăpăţânase să-i poarte până la finalul concertului. De fapt, apariţia dirijorului fusese cea care o făcuse să uite de propriile-i picioare. Acesta venise pe scenă cu un băţ cam lung, şi cam ameninţător. O mulţime de oi completase scena respectivă, în mintea Mioarei, precum cele care se pierdeau iarna în peisajul alb al păşunilor natale. În loc de asta, sala fu invadată aproape instantaneu de sunete, care, fie că mergeau împreună, fie că se ramificau, erau conduse de acelaşi cioban. Tânăra Mioara reacţiona disproporionat la fiecare sunet care ştia să se descurce pe cont propriu, faţă de vacarmul care-l acompania. O bună parte din concert fusese o încordare pentru ea, cu excepţia pasajelor lirice şi lente, în care durerea de picioare adormise, şi ea, odată cu ascultătorul. O trezeau la realitate mai ales alămurile, agresive, ce accentuau aluziv presiunea exercitată de pantofi asupra picioarelor. Cu toate acestea, domnişoara Mioara avea să rămână cu impresia că tot ceea ce trăise acolo se petrecuse într-o altă dimensiune decât cea obişnuită. Când muzica încetă definitiv, ea fu surprinsă mai ales de realitatea brutală a aplauzelor. Ar mai fi vrut să stea, dar lumea se ridicase părăsind sala pe fondul aplauzelor din ce în ce mai slabe. Fu momentul de care Mioara Chera profită instantaneu, pentru a se debarasa de pantofii care o înălţaseră toată seara într-un mod dureros.

După ce se văzură iar în stradă, cei doi colegi coborâră luminoşi vechiul bulevard, care-i ducea la căminele studenţeşti: tânărul Marcel fredonând, cu mâinile în buzunar, iar, cu picioarele goale, Mioara, ducându-şi pantofii într-o singură mână... Nimeni, însă, nu ar fi ghicit de unde provenea adaosul la aura luminoasă care o înconjura pe Mioara... O lume întreagă, la care avuseseră şi ei acces, se închisese apoi la sine... De atunci, soţii Chiara o mai vizitau doar în amintire, acolo unde-i şedea cel mai bine acelei irealităţi plutitoare peste timp.

Un alt eveniment, mai important, fusese chiar nunta lor. Totul avusese loc în satul miresei. Venise multă lume, ca de obicei la astfel de evenimente. Foarte tineri fiind, discrepanţa dintre caracterul intim al legăturii şi vânzoleala publică ce-i înconjura le trecuse neobservată. De fapt, nu le venea să creadă că un asemenea moment putea fi posibil. La un moment dat, tânărul Marcel Chiara chiar profitase de exaltarea care-l cuprinsese şi ţinuse un discurs cu referire la obsesia lui pentru o altă lume.

Nunta nu ţinuse chiar trei zile şi trei nopţi, ca în poveşti, ci doar o zi şi o noapte. Dar pe durata ei nimeni nu reuşise să rămână treaz. Iar, la final, adormiseră toţi, înşiraţi care pe unde nimerise, începând cu mireasa şi mirele, care zăceau prăvăliţi în hainele de nuntă, peste cocenii unui hambar, ca şi cum ar fi trecut deja pragul altei lumi... Lume din care s-au trezit abia după-amiaza, târziu, când nimeni nu mai era în jurul lor. Nici chiar rudele apropiate. Era, însă, o zi frumoasă, de toamnă târzie, ca ruptă din poveşti. Atmosfera, ruginie, ca dintr-o peliculă special aleasă pentru o astfel de scenă.

S-au ridicat amândoi mahmuri şi, revenind la realitate, au vrut să vadă suma strânsă din cadourile de la nuntă. Însă n-au găsit nimic, şi nici explicaţie nu aveau pentru asta... Poate naşii căsătoriei lor să fi ştiut ceva... Apoi, ca să lege firul nopţii precedente, au vrut să mai bea o gură din vinul uitării... Însă nici vin nu mai era... Le stăruia în minte doar cântarea lăutarilor, tot mai inspirată pe măsură ce deşertau la pahare... Atunci s-au privit mult timp în ochi, fiindu-le greu să incline balanţa în favoarea momentului pe care îl trăiseră toată noaptea, sau a celui în care se treziseră a doua zi...

Din fericire, la vremea aceea erau foarte tineri... Puteau reface cu uşurinţă ţesătura irealităţii cotidiene, faţă de care micile asalturi ale realului cădeau repede în derizoriu...

Un alt moment, nedatat, se petrecuse la scurt timp după nuntă. Era şi acesta un moment semnificativ al trecutului lor comun, deşi se situa la opusul celui care le unise destinele. Se consumase, însă, în acelaşi spaţiu şi în acelaşi decor ruginiu al toamnei, în care amintirile verii răzbăteau amorţite. Acum totul putea fi resimţit în surdină, chiar şi un eveniment trist, precum moartea bătrânului Chera, tatăl Mioarei. Ca un incendiu, lumina toamnei se întindea de la un lucru la altul, sceptic în faţa materiei cu care ar fi trebuit să lupte. Chiar viaţa celui decedat apărea într-o imagine îndepărtată a vieţii lui, deşi el abia se stinsese. Rezultatul fusese de o solemnitate ireală, impusă de natură, celor prezenţi, la un moment de despărţire. Dar o despărţire în numele a ceva mai înalt, de care lumina aceea nelumească se făcea în mod public responsabilă.

Fiecare secvenţă ce pregătise înmormântarea se derulase fără fisură. Lumea ieşise din această muţenie a sinelui abia când revenise la casa celui decedat, pentru veşnica lui pomenire. Iar întoarcerea la lumesc nu fusese lipsită de un inconvenient, care făcea loc, şi mai mult, realului cotidian. Cineva, neştiut, avusese ideea unei farse, atunci când se gândise la întregul parcurs al ceremoniei: toate cheile care dădeau acces la băutură, pentru pomana mortului, fuseseră strecurate în buzunarul de la haina acestuia. Ajunşi în acest moment, nu oricine ar fi putut ghici ce se întâmplase. Ci doar apropiaţii celui care toată viaţa obişnuise să ţină cheile la el, chiar şi atunci când dormea. Acum, nedumerirea nu mai privea pe proprietarul unui astfel de nărav, ci pe autorul unui gest anume. Căutând să evite absurdul situaţiei, membrii familiei încercară să spargă intrarea ce ducea la beciul casei. Aveau de-a face, însă, cu o lucrare solidă, aşa că abandonară repede acţiunea. În cele din urmă, acceptară faptul că nu puteau ocoli un gest rapid de profanare. El fu încredinţat uneia din rude, care acţionă pe furiş, la vreme de seară. Şi, astfel, oamenii care ştiură întreaga desfăşurare a faptelor avură un motiv în plus pentru a-l pomeni pe tatăl Mioarei.

De-a lungul anilor, nici măcar acest ultim episod nu le umbrise amintirea acelei zile. Îl revedeau mai mult ca pe o secvenţă atemporală, ce s-ar fi petrecut dincolo de înţelegerea lor.