Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

După ce auzi uşa trântindu-se, Marta rămase pentru câteva minute nemişcată, dorindu-şi ceva care nu avea să se întâmple, cu privirea aţintită asupra geamurilor translucide ale uşii, în aceeaşi poziţie în care ascultase, prefăcându-se nepăsătoare, toată peroraţia lui. Îl lăsase să termine fără să-l întrerupă, aşa cum îi plăcea să facă toată lumea atunci când deschidea el gura, ascultându-i cu foarte mare atenţie argumentele (numerotate, niciodată mai mult de şase), care conduceau în chip logic la o concluzie premeditată şi de maximă relevanţă. De data asta, argumentele fuseseră următoarele (şi chiar în această ordine): 1) Deveniseră doi străini care locuiau în aceeaşi casă. 2) Mai funcţiona viaţa lor intimă? 3) Amândoi erau încă suficient de tineri pentru a încerca să fie fericiţi. 4) Cunoscuse o altă femeie. Dacă Marta ar fi trebuit să le ordoneze în funcţie de importanţă, sigur că nu ar fi ales această ordine şi, cel mai probabil, ar fi scos sau adăugat câte un punct. Dar se mărgini să-l asculte cu impasibilitatea unei statui, fără a-l întrerupe, fără a-l aproba, fără a-i arăta nici o emoţie. Pe urmă, el spuse ceva de genul: „Mă bucur că înţelegi. Mi-a venit atât de greu să-ţi spun toate astea“ şi porni spre uşa cu geam la fel de nouă ca toate celelalte lucruri din încăpere. Când să iasă, observă că începuse să plouă şi se întoarse din drum, de data asta transformat într-un om obişnuit, care e gata să spună ceva banal, cum ar fi:

— Îmi împrumuţi o umbrelă? Am să ţi-o înapoiez.

Ea, desigur, i-o împrumută. Una pliabilă, oribilă, neagră cu picăţele roz şi cu două spiţe rupte. Habar n-avea de unde apăruse. Probabil că o uitase cineva acolo, poate Lidia sau vreunul dintre muncitorii care renovaseră sala. Apoi, paşii lui înfundaţi pe mochetă, îndepărtându-se din nou, jacheta perfect potrivită pentru umerii lui laţi, care îi plăcuseră întotdeauna, un gest uşor ridicol în încercarea de a deschide drăcovenia de umbrelă, la fel de grotescă, şi, trei secunde mai târziu, uşa trântită, inaugurând o linişte care, după cum i se părea, avea să joace rolul principal pentru tot restul vieţii ei.

Deodată, se trezi invadată de atâtea gânduri, încât preferă să-l aleagă pe cel mai simplu: „Trebuie să bag vinul alb în frigider“. Cu toate că, înainte de a-l duce la bun sfârşit, gândul ei zburase în altă parte: „Să dea Domnul să se răzgândească“.

El era Álex Baudet – oare trebuia să-şi pună problema să-i spună din nou „Alejandro“? –, patruzeci şi nouă de ani, un metru optzeci şi patru, absolvent de filozofie şi litere, adorabil, editor, sufletul tuturor reuniunilor, vorbăreţ, strălucitor, egoist, infidel de la mama natură, bărbatul vieţii şi soţul ei de aproape două decenii.

Se aşezase la o masă de două persoane, la capătul sălii pustii şi în penumbră. Pe faţa de masă avea agenda – deschisă la pagina unde inventase meniul serii –, stiloul ei Parker albastru, cheile de la maşină şi un păhărel pe o farfurie pătată de cafea rece, fără linguriţă şi cu urmele buzelor lui încă imprimate pe marginea de sticlă. Foarte aproape, o pată ca un satelit sau ca o greşeală. Trebuia să spele faţa de masă ca să o facă să dispară. Scaunul pe care se aşezase Álex pentru a-şi rosti discursul de despărţire era acum uşor înclinat. Indica o fugă şi în acelaşi timp o prezenţă. Álex era, pesemne, una dintre acele persoane a căror prezenţă se face simţită mai mult atunci când pleacă. Poate că scaunul păstra ceva din căldura trupului său. Când avea să dispară cu totul, va începe o altă poveste. Care nu avea să-i placă.

Marta alesese tocmai acea masă, înainte ca el să vină cu argumentele sale, pentru că îi oferea o perspectivă completă asupra restaurantului. Înainte de a începe să treacă în revistă felurile de mâncare din meniu, îşi luă câteva minute bune pentru a se bucura de detalii: feţele de masă de culoarea lavandei, abajururile cu franjuri ale lămpilor, vitrina în stil englezesc, mocheta închisă la culoare, cele două canapele Bubble de la Roche Bobois din zona de aşteptare, în contrast cu marele candelabru de cristal. Anticarului de la care cumpărase lampa nu îi spusese cu ce intenţiona să o combine. Rezultatul nu urma tendinţele modei, dar nici nu contrasta cu ele. Era marele ei proiect, care, în sfârşit, devenise realitate.

Se întrebă dacă i-ar fi făcut bine să plângă. Îndepărtă acest gând. „Nu e locul şi nici momentul“, îşi spuse. „Mai bine mai târziu.“ În schimb, se întoarse la muncă şi la meniu – salată de anghile, budincă de vinete, crępes cu peşte-undiţar, raţă cu pere şi profiterol de ciocolată cu frişcă – şi i se păru conceput pentru un eveniment care urma să aibă loc pe altă planetă. Ca întotdeauna când ceva foarte important îi dădea viaţa peste cap, Marta trăia acest lucru ca şi cum l-ar fi contemplat din fotoliul unei loje, de departe, în siguranţă.

Luă farfuria pătată şi paharul murdar şi le duse la bucătărie. „Nu mai are cine să verse cafeaua“, îşi zise, în timp ce împingea cu fundul una dintre uşile batante. Gândurile îi răspunseră foarte repede printr-o cruzime: „Şi nici nu va mai fi altcineva“. Aruncă o privire în cuptor. Gogoşile de profiterol aşteptau pe tavă, ca o armată gata să debarce. Le lăsase acolo să se usuce, cu aragazul oprit şi o lingură care-l ţinea deschis, ca să iasă căldura. Erau gata – şi se răciseră –, aşa că le scoase şi începu să le taie cu un cuţit, încercând să nu se gândească, să se lase purtată de rutina acţiunii. Abia atunci, văzându-le gata pentru faza finală, simţi povara realităţii prăbuşindu-se dintr-odată asupra ei.

Ieşi cu pas lent şi hotărât din bucătărie şi se îndreptă către micul birou din capăt. Masa era înţesată de o grămadă de facturi, toate neplătite. Ridică receptorul, care era la fel de vechi ca pereţii de lemn. Şovăi o clipă înainte de a forma numărul lăcătuşului, acelaşi pe care cu numai câteva zile în urmă îl pusese să schimbe încuietorile de la local.

— Am nevoie de o favoare urgentă, îi spuse. De data asta e vorba despre casa mea. Aţi putea trece diseară pe la restaurant să luaţi cheile şi adresa?

Omul acceptă lucrarea fără să pună întrebări. Avea să ajungă în mai puţin de o jumătate de oră, o asigură. Un adevărat profesionist.

De îndată ce închise, Marta formă numărul surorii ei. Când aceasta îi răspunse, îi zise, pe nepusă masă:

— Olga, sună-le pe fete! Se contramandează cina.

Marta detesta să pară dezolată, chiar dacă era. Nu suporta să-i fie cuiva milă de ea. Acum, amintindu-şi conversaţia cu Álex, îi părea rău că spusese anumite lucruri. Ca, de exemplu, atunci când întrebase:

— N-ai găsit altă zi? Trebuia să o faci chiar de ziua mea?

Álex sărise imediat, cu gestul cuiva care spune ceva bine cunoscut, rostit până atunci de o mie de ori:

— Ce contează asta, Marta? Fii serioasă! Când am sărbătorit noi ultima dată ziua ta de naştere? Şi de când îţi pasă ţie de asemenea lucruri? Hai să ne purtăm ca nişte adulţi. Tu ai organizat deja o petrecere pentru seara asta.

Vorbele lui îi răsunau în urechi – „Să ne purtăm ca nişte adulţi“ –, lăsând mereu un ecou în gândurile ei, fără ca ea să se poată împotrivi. Care era, după el, comportamentul adecvat al unui adult? Să plece cu o femeie care era, negreşit, cu douăzeci, douăzeci şi cinci de ani mai tânără? Voia şi nu voia să ştie. El nu sufla o vorbă.

— E majoră măcar cea pentru care mă părăseşti? îndrăzni ea să întrebe.

— Nu vreau să fiu necioplit, dar nu te priveşte, tranşă el chestiunea şi imediat păru să-şi dea seama că, deşi nu voise, fusese destul de necioplit, aşa că adăugă: Nu s-ar cădea să-ţi vorbesc despre ea, aşa cum nici ei nu i-aş vorbi vreodată despre tine, oricât de mult m-aţi întreba voi.

„În sfârşit a învăţat ceva“, îşi zise Marta, cu toate că o deranja să fie băgată în aceeaşi oală cu cealaltă, cu celelalte, cu lungul şir de „celelalte“ cu care-l împărţise de când se măritase cu el, în acea după-amiază fatidică din 1962.

— Ea întreabă de mine?

— N-am de gând să răspund la aşa ceva, Marta.

— Întreabă. Toate facem asta, nu? Aşa suntem noi. Curioase. Distructive. O tăcere care se pretindea mângâietoare, dar care era departe de a fi astfel. Sunt sigură că ei îi povesteşti lucruri.

— Nu fi infantilă! Nici măcar nu ştie cum te cheamă.

— Şi nici mie n-o să-mi spui cum o cheamă pe ea. Şi nici de unde o cunoşti.

— Am cunoscut-o întâmplător, lucrurile astea nu se premeditează.

— Mereu am fost surprinsă de cât de bine ştii să profiţi de împrejurări. De absolut toate.

— Nu deveni ironică, te rog!

— Ai dreptate. Nici n-aş şti de unde să încep.

— Las-o baltă!

— În orice caz, mă bucur că nu ştiu nimic.

— Aşa va fi în continuare.

— Mă linişteşte să aflu asta.

— Îmi închipuiam.

Era atât de multă trufie în aceste două cuvinte – „Îmi închipuiam“ –, încât Marta simţea nevoia să se ridice şi să-i tragă două palme. Dar în acelaşi timp o încerca şi o mare oboseală, pe care nu o putea depăşi. Oboseala de a trebui să o ia de la capăt chiar în ziua în care se anunţa, încă o dată, finalul.

— Ţi-ai făcut deja valiza? îl întrebă.

— Da.

— Ce-ţi iei cu tine de data asta?

— De ce vrei să ştii? Pui întrebări absurde.

— Încerc să-mi dau seama cât timp ai de gând să stai plecat. Săptămâni? Luni? Zile? Presupun că ai avut aventuri care au ţinut doar câteva ore, dar de astea n-am aflat. Au fost?

— Marta…

— Şi-ţi jur că mi-ar plăcea să ştiu de ce te întorci. Se plictisesc de tine? Te plictiseşti tu? Ţi se face dor de pisică? Îţi lipseşte patul?

— Marta, ajunge!

— Sau o faci numai ca să nu te pot acuza de nimic? Dacă îţi petreci viaţa venind şi plecând nu înseamnă că ţi-ai abandonat căminul, nu-i aşa? Cu siguranţă ştii bine ce faci, cunoşti legea.

— O să vorbim când o să fii mai liniştită.

— Tipic pentru tine. Tu hotărăşti ce, când şi în ce fel, nu? Ca atunci când ai hotărât în locul meu că nu voi fi scriitoare.

— Ce tot vorbeşti? Eşti scriitoare!

— Nu fi imbecil! Ai început să crezi în propriile minciuni.

— Eşti o scriitoare care are mii de admiratori. La târgul de carte ai dat autografe mai mult ca oricine. Nu-ţi aminteşti ce coadă era? Lumea te adoră! E înnebunită să te cunoască! Cărţile tale au fost reeditate de nenumărate ori. Şi sunt scrise magistral. Toată lumea zice asta!

— Păcat că puiul la cuptor e un protagonist destul de anost.

Álex pufni de mânie, de plictiseală. Era o conversaţie pe care-o mai avuseseră, o ştia pe dinafară. Doar că acum repetiţia avea un rost. Era sortită să introducă un element nou, care avea să schimbe multe lucruri şi care era imprevizibil. Cu câteva minute mai devreme, se gândea s-o lase pentru altă zi. Brusc, se hotărâse că era mai bine să-i spună totul.

— Îţi petreci viaţa gândindu-te la ce nu ai reuşit să faci. Eşti o autoare de succes, mulţi şi-ar dori să fie în locul tău.

— Sunt autoare de cărţi de bucate! Eu eram romancieră!

— Erai o romancieră proastă. Eu te-am transformat într-o bună autoare de cărţi de bucate.

Replica sună ca un tunet îndepărtat, menit să aducă ceva nou în conversaţie. Două chipuri surprinse, un moment de inflexiune. Pauza necesară pentru ca el să îndrăznească să spună, în sfârşit, ceea ce ţinea în el:

— De data asta e diferit, Marta. E un subiect asupra căruia trebuie să ne punem de acord.

— Trebuie să o facem azi?

Uneori, Marta se întreba de ce bărbaţii au un simţ atrofiat al momentului potrivit, unde se învaţă asta, la ce şcoală îi fusese ei inculcat, de ce aceste diferenţe?

Álex se ridică şi îşi netezi haina cu palmele. Îşi aranjă cămaşa, cravata, betelia pantalonilor. Rosti cu mult calm:

— Îţi spun azi ca să ai vreme să te gândeşti. Ia-ţi timp. Vreau să divorţăm.

Cuvântul era atât de nou, încât pică în conversaţie ca un aparat nou-nouţ, despre care habar nu ai cum funcţionează.

Marta pufni în râs.

— Vorbeşti serios?

— Cât se poate de serios, răspunse Álex.

Nu ştiu ce să-i mai spună. Se vorbise mult în ultima vreme despre Legea divorţului, pe care parlamentul urma să o aprobe. Exista temerea că vor apărea sute de mii de persoane care să profite de ea imediat cum acest lucru va fi fost posibil. Nici nu-i trecuse prin minte că avea să fie una dintre ele. În biserici, se făceau rugăciuni pentru ca un asemenea cataclism să nu aibă loc.

— O să mă gândesc, reuşi să îngaime.

Álex o sărută pe frunte, fără ca ea să fi avut timp să se ferească, şi ieşi în stradă. Mergea pe jos, fără cheile de la maşină, pentru că ea nu fusese de acord să îi dea nimic. Golful era al ei, nu avea de ce să i-l împrumute, şi cu atât mai puţin să i-l dăruiască. Ea îl alesese, ea îl plătise, ce conta că era pe numele lui! Să îndrăznească să i-l ceară la tribunal, dacă-i mai rămânea putere să lupte pentru ceva după ce se culcase cu una de douăzeci de ani.

În momentul acela se întoarse el şi rosti acea propoziţie câtuşi de puţin remarcabilă (uneori, viaţa distruge în două secunde cel mai bun scenariu):

— Îmi împrumuţi o umbrelă? Am să ţi-o înapoiez.

Pe strada care se întunecase brusc, pavajul reflecta farurile fugitive ale maşinilor. Ceea ce începuse ca o ploaie măruntă se înteţea la răstimpuri şi dădea semne că se va transforma într-o furtună de vară. „Să dea Domnul să toarne cu găleata“, se gândi Marta, pentru că zăpuşeala era insuportabilă.

Senină, fără să-şi ascundă interesul, Marta se uită după Álex cum pleacă, înarmat cu umbrela ridicolă, cum se luptă să o deschidă în stradă, cât de neîndemânatic era şi cât de tare stricau spiţele rupte imaginea finală.

„Ce n-aş da să fiu eu umbrela aia“, îşi zise.

În clipa aceea, îşi plânse de milă.