Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

La Rooka Hall, Eugene Schieffelin şi-a făcut un prieten. Într-o zi, ca să urmărească o gaiţă, s-a ascuns în nişte tufişuri pline de ghimpi. A auzit deodată, în spatele lui, o voce răguşită care întreba:

— Sunteţi bine, domnule Schieffelin?

Ar fi putut fi vocea unui stejar, dacă stejarii ar putea să vorbească. Speriată, gaiţa şi-a luat zborul.

— Sunteţi bine, domnule Schieffelin? a repetat uriaşul desculţ şi îmbrăcat într-o salopetă murdară.

— Da, da, a răspuns.

— N-o să fie simplu să ieşiţi de-aici. Vreţi să vă ajut?

— Nu-i nevoie, mulţumesc, zise Eugene, care, încercând să iasă, se alesese cu nişte zgârieturi zdravene şi abia reuşea să-şi ascundă durerea.

— N-ar trebui să intraţi în tufişuri, domnule Schieffelin. Să nu mai faceţi. Uite, v-aţi rănit. Ce făceaţi acolo?

— Urmăream o gaiţă, până ai speriat-o tu, a răspuns apăsat, nici el nu ştia dacă mai mult de furie decât de durere sau invers.

— O, înţeleg. Îmi pare rău, domnule Schieffelin. Vă interesează gaiţele?

— Da. Mă rog, aşa şi-aşa. Sunt păsări rele.

— De ce spuneţi asta, domnule Schieffelin?

— Fiindcă fură ouăle altor păsări. Şi le sparg cuiburile.

Omul se uită atent la copilul Eugene.

— Nu există păsări rele, domnule Schieffelin. Dimpotrivă. Cântecele păsărilor au fost primele sunete care au existat pe lume. Paradisul era plin de păsări, căci Domnului îi plac mult făpturile înaripate. Nu ştiaţi?

— Chiar nu.

— Ce vi se pare dumneavoastră la gaiţă răutate e doar firea ei. Toţi avem o fire a noastră. Şi dumneavoastră, ştiaţi?

— Da, presupun.

— Şi o să vă mai spun ceva, domnule Schieffelin. Uriaşul coborî un pic vocea. Oamenii. Bărbaţii. Unii mai mult ca alţii. Unii sunt cu adevărat răi. Fiii diavolului, domnule Schieffelin. V-aş putea povesti lucruri care arată clar asta.

Eugene se încrunta, încercând să nu piardă firul acelei conversaţii atât de ciudate.

— De ce-mi spui dumneata tot timpul domnul Schieffelin?

Uriaşul făcu un pas înapoi.

— Nu sunteţi nepotul doamnei Hannah, fiul lui Henry Hamilton Schieffelin?

— Da.

— Păi vă spun pe nume.

Eugene dădu din cap.

— Domnul Schieffelin este tatăl meu. Pe mine mă cheamă Eugene.

Uriaşul izbucni în râs.

— Aveţi dreptate. De fapt, toţi avem mai mult de-un nume. Şi eu, care nu-s deloc important, am două. Unul mi l-a dat mama, Betty, care a fost ultima sclavă a bunicului dumneavoastră, înainte să-i redea libertatea. Bunicul dumneavoastră era un alb bun, domnule Schieffelin, mult mai bun decât cei mai mulţi albi din vremea lui. A fost bun cu mama şi cu toţi ai mei. M-a lăsat să-mi păstrez numele, e tot ce am de la mama. Mă cheamă Monday, fiindcă pe-atunci era obiceiul să li se dea copiilor de sclavi numele zilei când veneau pe lume. Al doilea nume e John, prin botez. Mi l-am ales chiar eu, când domnul Jacob mi-a redat libertatea, cu toate că m-a ajutat şi doamna Hannah. De-atunci sunt John Monday, om liber, plătit pentru munca lui şi veşnic recunoscător domnului Jacob. Sluga dumneavoastră.

Şi-i întinse o mână enormă, plină de bătături.

— Şi numele de familie?

— Nu am, domnule Schieffelin. N-am nevoie. Sunt John Monday de la Rooka Hall. Aşa, toată lumea ştie cine sunt.

— Încântat de cunoştinţă, John Monday de la Rooka Hall, zise Eugene, mulţumit că, în sfârşit, a înţeles ceva şi că şi-a făcut un prieten.

— Şi eu încântat, domnule Schieffelin. Staţi o clipă.

John Monday scotoci într-unul din buzunarele salopetei şi scoase ceva mic şi delicat, pe care îl depuse pe palma întinsă a tânărului explorator. Era un ou pistruiat. Un dar, ca dovadă a prieteniei noastre.

Eugene făcu ochii mari, să observe minunăţia.

— E pentru mine?

— Pentru dumneavoastră, domnule Schieffelin.

Noaptea, Eugene a lăsat oul pe pervazul ferestrei din camera lui. L-a privit până când somnul i-a închis ochii.

Conform dorinţei exprese a stăpânei casei, viaţa la Rooka Hall era simplă. Dimineaţa, bunica Hannah rămânea în camera ei, inaccesibilă pentru toată lumea. Îşi lua micul-dejun în pat, îşi citea corespondenţa, scria. Scrisori, poeme şi note de jurnal pe care, zicea, Dumnezeu le aştepta de la ea, de parcă ar fi fost un editor exigent pe care nu voia să-l dezamăgească.

Copiii se trezeau şi-şi luau micul-dejun târziu, singuri în marea sufragerie, serviţi, nesmintit, de una din cele două femei rămase în casă. Aveau apoi voie imediat să iasă afară la aer, atât vara, cât şi iarna. Bunica şi nepoţii se întâlneau prima oară la masa de prânz. Ea apărea întotdeauna îmbrăcată în negru, fără nici o bijuterie, cu părul strâns sub o bonetă albă, încreţită, formând mici cute pe frunte, de sub care scăpau câteva bucle albe ca neaua. Era întotdeauna însoţită de domnişoara Pynkhurst, doamna de companie, la fel de bătrână ca ea şi mai urâtă decât păcatul, al cărei rol era să-i ţină de urât doamnei. Cu timpul însă, domnişoara Pynkhurst devenise arţăgoasă şi greu de mulţumit, astfel încât uneori parcă doamna ar fi fost însoţitoarea, şi ea însoţita. Nu conta: cele două femei erau de atâta timp împreună, că uitaseră normele constitutive ale relaţiei. Convieţuirea lor se baza, de mult, pe nefăcut mare lucru şi nespus aproape nimic.

La ora mesei, Eugene apărea, de obicei, cu hainele pline de noroi sau sfâşiate în conflictul cu spinii unui arbust sau cu crengile vreunui copac. Deseori aducea în buzunare animale vii: lilieci micuţi, salamandre, şoricei… Domnişoara Pynkhurst verifica înfăţişarea copiilor şi corecta orice abatere; lui Eugene îi confisca deseori animalele şi-l trimitea să se spele, să se schimbe sau să-şi vâre cămaşa în pantaloni. Între timp, bunica Hannah aştepta, enigmatică şi zâmbitoare, să se încheie toate preambulurile, ca să ceară femeii să înceapă să servească masa. Şi aceasta simplă, de o frugalitate apropiată de insuficienţă. Copiii nu beau apă, ci lapte, iar ca desert aveau întotdeauna compot de mere şi piersici confiate. Una dintre normele nenegociabile ale bunicii era să nu se risipească nimic: „Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei care nu ştiu să aprecieze ce li se dă“, spunea.

După masa de prânz, cam o oră, casa rămânea cufundată în cea mai adâncă linişte. Bunica se retrăgea să se odihnească în bibliotecă, unde rămânea cu ochii închişi, respirând adânc, ca o marmotă în timpul iernii. La trei fix se trezea şi-i convoca pe toţi lângă foc, unde avea loc una dintre puţinele obligaţii zilnice ale copiilor în această casă. Bunica alegea cartea şi-l numea pe cel care avea să înceapă sesiunea. Nota şi când urma rândul celuilalt şi-l penaliza cu ceva timp în plus pe cel ce nu-şi făcea cu sârg datoria sau nu se concentra.

În prima jumătate de oră citeau din Biblie, marcând cu grijă, cu panglica de mătase verde lipită de cotor, pagina la care se opriseră şi de unde aveau să se pornească ziua următoare. A doua oră era consacrată lui William Shakespeare, – dar doar poeziei, fiindcă bunicii comediile i se păreau prea frivole, iar tragediile, prea sângeroase – Povestirilor din Canterbury şi lui Don Quijote. Din toate, bunica alegea fragmente la întâmplare şi ei le citeau cu fervoare, de parcă ar fi fost tot texte sacre.

În încheiere, Hannah recita unul dintre poemele scrise foarte îngrijit, caligrafic, într-un caiet cu coperte cartonate. Alegea întotdeauna unul dedicat unei păsări sau elementelor naturii, rezervându-şi pentru ea pe cele cu caracter mai politic sau revendicativ. La sfârşit de tot, le povestea ceva.

La Rooka Hall se cina la şapte fix. Mergeau în procesiune până în sufragerie, unde mâncau ceva uşor, într-o linişte respectuoasă. După masă, bunica se întorcea la poveţele ei, le vorbea despre vocea interioară, despre murmurul ca o briză uşoară, îi îndemna să-i acorde atenţie înainte de a adormi, căci Domnului atunci îi place să le vorbească fiilor săi.

— Nu fiţi distraţi, copii, zicea. Nu vă lăsaţi copleşiţi de zgomotul lumii.

După cină, urma retragerea. La Rooka Hall toată lumea se culca la nouă şi jumătate. Se curăţau fitilele lumânărilor şi se repartizau opaiţele. După ce-şi spuneau noapte bună, fiecare flăcăruie pornea pe drumul ei.

Eugene şi Martha se supuneau ordinelor şi se băgau în pat la ora stabilită, dar stăteau de vorbă în şoaptă până târziu. Când Martha adormea, totdeauna înaintea lui, Eugene asculta liniştea şi se străduia să nu se lase distras de ceva, în caz că vocea interioară avea să-i vorbească. Dar toate sunetele îi ajungeau de afară. Foşnetul vântului printre crengile copacilor celor mai înalţi, zgomotul tainic al lumii. Uneori şi strigătul unei bufniţe, paşii vreunui animal misterios, mersul secundelor pe ceasul de pe scară sau simfonia ploii pe frunze. Din când în când i se părea că putea auzi şi sunetul astrelor de pe bolta cerească sau trosnetul gheţii pe vârful munţilor sau bătăile inimii Marthei sub plapuma din patul de alături. Sau poate era doar locul care îi ascuţea simţurile. Sunt locuri care ne fac puternici, ne schimbă. Pentru Eugene Schieffelin, Rooka Hall a fost un asemenea loc.

Să fi avut nouă-zece ani când i-a visat prima oară pe Jacobi. Trei domni, care semănau între ei, se priveau furioşi şi vorbeau toţi trei deodată.

— Nu mai pierde timpul, Eugene Schieffelin. N-ai de gând să faci nimic util?

— Vrei să fii la fel ca sclavii mei? Vrei s-ajungi desculţ şi fără nume de familie, ca John Monday?

— Sau preferi să fii precum gaiţa, care fură vieţile altora fiindcă nu are una a ei?

Încerca, în somn, să se apere, dar Jacobii erau foarte grăbiţi şi nu-l lăsau să deschidă gura. Îl certau întruna, se încurcau în propriile vorbe şi într-ale celorlalţi şi tot aşa până se trezea lac de sudoare.

I-a povestit Marthei, încă speriat.

— Ce motiv ar avea strămoşii noştri să fie atât de supăraţi pe tine?

— Nu ştiu. Ţie nu-ţi apar?

Martha a izbucnit în râs.

— Bine-nţeles că nu.

— Atunci, cu mine au ce au. Se-aşteaptă să fac ceva.

— Ce?

— Asta e, că n-am nici o idee.

I-a povestit şi lui John Monday. Prietenul l-a luat în serios. Şi-a luat o figură alarmată:

— Trebuie să aveţi o discuţie serioasă cu strămoşii. Trebuie să vă spună ce vor de la dumneavoastră. Fantasmele pleacă doar după ce obţin ce vor.

— Cum de ştii că-s fantasme?

— Fiindcă am cunoscut câteva, domnule Schieffelin.

— Şi dacă n-ajung să aflu ce vor?

— N-o să plece.

John Monday era un bărbat înţelept, într-un sens pe care Eugene nu reuşea să-l pătrundă. Ştia despre fantasme, păsări, anotimpuri. Despre ce nu înţelegea, nu vorbea. Nu se întâmpla să se înşele. Şi asta fără să fi călcat pe la vreo şcoală, cu o viaţă petrecută doar între hotarele moşiei: grajduri, grâne, holde, livadă… Aproape niciodată nu era văzut prin casă, pe care nu o considera teritoriul lui. Era un om al muncilor singuratice: mulgea vacile, potcovea caii, tundea pomii, repara garduri şi acoperişuri, zugrăvea, curăţa fântâni…

Prietenia cu John Monday l-a îndepărtat puţin pe Eugene de Martha. Ea voia să-l însoţească acum doar în excursiile din timpul verii, când vizitau iazul raţelor şi-şi petreceau ceasuri întregi aşezaţi pe malul apei, observând scufundările, cursele şi cântecele discordante ale păsărilor, prăpădindu-se de râs.

Înainte de-a adormi, în timp ce aştepta ca vocea interioară să-i spună odată ceva, Eugene avea gânduri stranii amintindu-şi iazul raţelor. Se întreba, de exemplu, dacă în paradis sunt raţe şi dacă Adam şi Eva se aşezau pe malul apei să le privească şi să se amuze. De multe ori se gândea să-l întrebe pe prietenul John Monday, el sigur ştia, fiindcă John Monday ştia tot. Dar mereu uita. Până la urmă, n-a făcut-o niciodată. N-a apucat să afle dacă în paradis sunt raţe. I-ar fi plăcut atât de mult să ştie că era plin de ele!

La cincisprezece ani împliniţi, Martha se îndreptase spre o viaţă de interior axată pe lectură. Acum, la sesiunile de dinainte de cină, întotdeauna ea citea cu voce tare. Era preferata bunicii, căci avea o dicţie foarte bună – era chiar în stare să imite pretenţiosul accent englezesc –, marca foarte bine pauzele şi interpreta cu graţie diferitele personaje participante la acţiune. Era atât de bună, încât bunica i-a cerut chiar să citească unul dintre poemele ei de tinereţe.

Odată, când domnişoara Pynkhurst s-a dus devreme la culcare din cauza unor greţuri, bunica i-a zis că i-ar plăcea să o angajeze ca damă de companie în cazul în care locul ar deveni vacant.

— Deşi o tânără ca tine o fi având alte planuri, clar, adăugase.

— Ce planuri, bunico? întrebase Martha.

— Eşti frumoasă, deşteaptă, bună. Sunt sigură că nu o să duci lipsă de pretendenţi.

Dar Marha a răspuns, hotărâtă:

— Eu nu vreau pretendenţi, bunico, vreau cărţi. Aş accepta postul cu mare plăcere.

Din păcate, sau poate nu, nu s-a ivit niciodată ocazia.

Şi Martha şi-a găsit la Rooka Hall paradisul ei personal. În casă erau cărţi din belşug. Peste şase sute de volume, din cele mai diverse domenii. În greacă, în latină, cărţi de geografie, de bune maniere, de teologie, despre marii maeştri ai picturii, despre cele mai frumoase peisaje din lume, chiar şi un tratat pentru deprinderea vorbitului în public. Toate astea i-au dăruit multe ore plăcute. Dar lucrul cel mai preţios pentru ea a fost descoperirea literaturii, în special a operelor lui William Shakespeare, pe care le-a citit de la cap la coadă în câteva luni şi imediat s-a apucat, cu aceeaşi pasiune, să le recitească.

— Nu te plictiseşti să citeşti mereu acelaşi lucru? o întreba Eugene, uimit de consecvenţa surorii lui.

— Shakespeare nu-i niciodată acelaşi, îi răspundea, misterioasă.

Înainte de-a termina cele zece volume de comedii, tragedii, drame istorice, sonete şi lungi poeme scrise de Bard, Martha hotărâse deja că geniul englez era şi o să rămână veşnic autorul ei preferat, că nimeni n-o să reuşească vreodată să-l detroneze.

— Niciodată! sublinia cu emfază, cu un deget ridicat, ca de zeiţă clasică pe punctul de a-şi vărsa mânia asupra muritorilor.

Uneori biblioteca avea asupra ei efecte care îl deconcertau pe Eugene. Ca atunci când a plâns o noapte întreagă după ce a terminat Povestea lui Ceix şi a Alcionei, în care cei doi iubiţi reuşesc să fie împreună doar după moarte, graţie faptului că se transformă în păsări. I-a citit pasajul final cu o voce nazală, dar Eugene nu a simţit nici o mică parte din emoţia care pe ea o sufoca.

— Nu ştiu ce-i cu tine, Eugene. Câteodată parcă ai fi de piatră.

Intrarea lui Eugene în lumea cărţilor a fost târzie şi neaşteptată. Într-o zi, la ora prânzului, au găsit, aşezat la masă, un oaspete special: vechiul lor institutor, domnul Cowper, care, lovit de o criză de nostalgie, hotărâse să-i viziteze. Martha i-a vorbit, euforică, despre lecturile ei şi a sugerat clar dragostea ei pentru Shakespeare, pe deplin împărtăşită de domnul Cowper. Institutorul l-a privit apoi pe Eugene şi l-a întrebat care erau lecturile lui preferate. Şi, văzând că băiatului îi era greu să răspundă, i-a dat o mână de ajutor:

— Bănuiesc că l-ai citit pe Lamarck.

— Pe cine?

— Jean-Baptiste Lamarck, s-a grăbit institutorul să-i explice. Un naturalist ca dumneata nu-i poate ignora opera.

„Un naturalist ca dumneata.“ Cuvintele acelea l-au stimulat pe tânărul Eugene. Peste câteva zile a sosit cu poşta un pachet pe numele lui. Cu cartea recomandată, Filozofia zoologică, pe care s-a apucat imediat să o citească. Lamarck spunea că animalele se schimbă spre a se adapta diferitelor nevoi apărute în timp, iar aceste schimbări pot fi transmise descendenţilor. Dumnezeu nu avea nici o legătură cu asta, totul se petrecea la fel de mii de ani. Nu a înţeles tot, dar l-a admirat pe Lamarck ca revoluţionar.

— Bazaconii, a zis Hannah, când a aflat ce citea cel mai mic dintre nepoţii ei. De parcă Dumnezeu ar trebui corectat! Dacă ai fi citit Biblia ca lumea, ai fi ştiut că El face totul întotdeauna bine, şi de aceea nu trebuie să se schimbe nimic.

În doar un an, colecţia de comori pe care Eugene o ţinea pe pervazul ferestrei crescuse considerabil. Erau acolo lăcuste mumificate, pene de diferite culori, sâmburi, aripi de insecte deshidratate prin metoda artizanală a înfigerii lor pe o foaie de hârtie, un picior de salamandră, trei cuiburi uscate şi fragile şi, preferatele lui, ouă de culori şi mărimi diferite, obţinute în escaladări periculoase sau după lungi drumuri, cu excepţia primului, care va rămâne întotdeauna un zălog al prieteniei.

— N-ar trebui să furi ouă din cuiburi, îi reproşa Martha, e urât ce faci.

— Din interes ştiinţific, se apăra el. În plus, nu iau decât unul din fiecare cuib.

Martha învăţase să preseze şi să usuce flori. Le alegea cu grijă primăvara şi vara. Le lăsa în cărţi sau în caietul în care începuse să scrie. Caietul cu coperte de culoarea lavandei, un dar de la bunica ei, căreia i se părea tot mai mult că Martha îi seamănă.

Din când în când ajungeau la ei veşti din lumea de afară care, de fiecare dată, li se părea tot mai îndepărtată şi mai străină. Scrisori de la familie, urări de Crăciun, felicitări de aniversări. Uneori şi vreo vizită. Cel mai constant a fost, cine-ar fi zis!, Bradhurst. Venea să o salute pe bunică şi să afle „cum merg lucrurile pe-acolo“. Mereu avea o laudă pentru Martha şi o critică pentru Eugene.

— Eşti mândria femeilor din familie, la fel de inteligentă ca bunica. Tot după păsări umbli, băiete? Ai putea măcar să dai numele tău uneia. Ar fi ceva util.