– Când, cum şi de ce aţi început să scrieţi poezie?

– Am început să scriu poezie înainte să ştiu că poezia există. Spun asta pentru că, fiind copil, îmi plăcea să răspund în rime la întrebările puse de cei din jur. Era o joacă, un mod de a inventa lumea. Ai mei se obişnuiseră, uneori chiar mă provocau. Când am început şcoala, am descoperit că îmi place să împerechez cuvintele, să le alătur cumva, să se sprijine unul pe altul şi să se nască, astfel, emoţia. Sau să apară lucruri imprevizibile, era un joc interesant. Abia aşteptam temele cu compuneri. Scriam la lumina lămpii cu gaz şi ţin minte că mă fascinau umbrele din jur. Inventam personaje, le însufleţeam, intram într-o lume magică, probabil. Şi singura care ar trebui să existe, îmi spuneam. Apoi, a apărut jurnalul, pe care-l purtam oriunde cu mine, şi acolo îmi scriam şi descriam zilele. Dacă nu se întâmpla nimic memorabil, scriam: Azi toate au fost la fel. Poate mâine. Am multe pagini cu aşa concluzii zilnice, şi, de fiecare dată când dau peste ele, îmi dau seama că multe zile din viaţa noastră sunt o aşteptare a unor lucruri spectaculoase şi, de ce nu?, esenţiale. Nu am învăţat să scriu poezie la modul propriu, nu am absolvit niciun curs pentru asta, nici studiile mele de mai târziu nu au avut legătură cu poezia, cu literatura. Dar asta demonstrează un lucru mult comentat şi în cazul altor poeţi, că poezia ne caută, ne găseşte, ne pune la treabă. Poezia îşi cheamă, la un moment dat, poeţii care să o slujească. Cine spunea asta?

– De unde vine poezia la dumneavoastră? Din ce pleacă ea, care sunt temele care vă inspiră?

– Poezia vine din toate şi de peste tot, pentru că totul este poezie. Viaţa mea, vieţile altora, căderea unei frunze, înflorirea unui copac, o cicatrice, un gând ascuns iau forma cuvântului şi-i împrumută libertatea. Ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce miros, ceea ce gust, ceea ce mă face să plâng, ceea ce mă face să râd, acest amestec de trăiri mă inundă, trece prin filtrul eului meu liric pentru ca, la sfârşit, să se verse pe hârtie. Inspir-expir, o fugă şi o regăsire de sine. Dar ca toate astea să se întâmple, trebuie să fie trăite. Altfel, cuvântul nu are inimă şi cade în gol.

Poezia vine de acolo de unde vine dimineaţa, de unde se naşte neliniştea, dintr-o uimire, dintr-un eşec, din cea mai adâncă tăcere, din te miri ce. Nu are cum să nu te înfioare fluturele care tocmai ţi-a zburat înaintea ochilor sau fulgul care ţi-a căzut pe umăr, dintr-un zbor. Era dimineaţa devreme şi încă întuneric. Am urcat într-un autobuz. Pe culoarul gri dintre scaune erau multe petale, se scuturaseră nişte trandafiri. Imaginea m-a cutremurat, mi-a străpuns retina, a forat în mine, m-a dus şi m-a adus. Iată poezia!

– Dar ce reprezintă, de fapt, poezia? Aţi putea trăi în afara ei? Este o formă de supravieţuire?

– Cred că nimeni nu-şi asumă o definiţie exactă a poeziei. Îmi place definiţia aproximativă, ea însăşi o poezie, a lui Carl Sandburg, care spune că „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat, şi ar vrea să zboare”. Sau definiţia, la fel o poezie, a lui Nichita Stănescu: „Poezia este o lacrimă care plânge cu ochiul”. Pentru mine, poezia este ca şi cum aş merge prin întuneric, într-o linişte deplină şi dintr-odată aud muzici, încep să dansez. Cuvintele poeziei sunt un fel de dans care antrenează toate celulele din trup, din suflet, sunt o vibraţie. Poezia este nesfârşită şi este mereu altceva. Este libertate, este religie, este destin. Nu mă imaginez trăind în afara poeziei, deşi cred că este multă lume care nu percepe acea vibraţie despre care am vorbit. Poezia m-a educat, m-a modelat, m-a făcut un om mai bun. M-am simţit deseori invidiată de cei din jur că am acest reper, al poeziei, al lumii cuvântului, deşi poezia este un teritoriu care poate fi accesat de oricine. Cum am simţit şi dispreţul altora, care consideră poezia o aiureală, o treabă neserioasă. În momente grele am citit poezie şi dintr-odată am văzut că lucrurile din jur capătă forme prietenoase, am găsit soluţia de a merge mai departe. Poezia este ceea ce îmi rămâne aşa cum, de fiecare dată, rămâne Dumnezeu.

– Cât reprezintă propria dumneavoastră copilărie în poezia pe care o scrieţi?

– Copilăria este un basm care nu ştim când începe şi nici când se termină, dar de acolo porneşte totul, acolo e sămânţa fericirii şi de acolo ne tragem cu toţii. E dureros când, brusc, ne trezim şi nu mai suntem copii. Şi ce n-aş da, vorba lui Scot Fitzgerald, „să trec dintr-o copilărie în alta”. Poezia este o reminiscenţă din Paradisul pierdut, o aspiraţie permanentă spre o copilărie generică, a ta şi a altora. Şi dacă artistul nu face această legătură, dintre suflet şi paradisul pierdut, cine altcineva să o facă? Copilăria nu are memorie, se zice, ea este un prezent continuu. Ei, acel prezent continuu îl chemăm adesea în mijlocul lumii noastre de azi, ca să respirăm puţină veşnicie. Copilăria este lumea senzaţiilor, a gusturilor, a aromelor, a culorilor. Poezia mea este plină de senzaţii, de gusturi, de arome, de culori. Şi toate îmi vin din copilărie, poezia este, în aceste condiţii, o restaurare a copilăriei. E o idee care mi-a venit acum, am să o reiau altădată. Copilăria a însemnat şi intrarea în Bibliotecă, descoperirea cărţilor cu tot ce au ele fascinant. Copilăria a însemnat şi descoperirea visului, cu tot ce are acesta nesfârşit. Copilăria a însemnat şi descoperirea iubirii, cu tot ce are aceasta ispititor. Încă nu mi-am trăit copilăria, mai am multă în mine, precum o combustie secretă.

– Care v-au fost mentorii? Cine v-a netezit drumul în poezie şi v-a conferit încredere?

– Aş începe cu învăţătoarea mea, care m-a învăţat cum să pronunţ un cuvânt întreg şi să scriu caligrafic. Apoi, profesoara de limba română, de la şcoala generală, care îmi dădea de lucru suplimentar văzând râvna mea pentru lectură, pentru scris. Apoi, tatăl meu, care mă punea să citesc minimum zece pagini pe zi şi îmi punea la îndemână cărţi din marea bibliotecă a lumii. Da, cărţile, cărţile m-au format, au fost mentorii mei care au decis viaţa mea, m-au format, m-au pus la treabă, m-au provocat. Am crescut într-o bibliotecă, aş putea spune şi acolo am şi rămas cu mintea, cu inima. Am citit, mereu am citit, citesc şi acum în orice clipă care îmi permite. Port o carte după mine în orice loc. Nu se poate scrie fără lectură, nu se poate trăi fără lectură. O spun pentru cei care vor să se apropie de literatură, acum, că numai citind te poţi ridica deasupra realităţii şi poţi să vezi ceea ce alţii nu pot să vadă. Prin cărţi am ajuns la poezia din mine. Prin cărţi am ajuns, de fapt, la mine. Cititul mi-a dezlegat limba, mi-a netezit drumul şi m-a făcut să cred. Scriam, am sute de carnete, de pagini disparate din vremurile trecute, în care mă ascundeam, prin care mă căutam. Nu mă gândeam nicio clipă că poezia trebuie publicată, eram doar eu cu ea şi asta mi se părea de ajuns. De aceea am şi întârziat foarte mult debutul. La această stare s-au adăugat şi tribulaţiile vieţii, am trăit de multe ori pe contrasens, au fost multe piedici care, de fapt, m-au format, m-au ajutat să cunosc lumea şi să mă cunosc şi pe mine. Prima carte a apărut în 2018, la Editura Grinta, Aproape fericiţi, volum care a primit premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România. După aceea a urmat o colaborare cu Editura Vinea, coordonată de către Nicolae Tzone, la care am scos mai multe cărţi printre care: babilon/ macii lui monet, viaţa pe gheaţă/ carmen contra carmen, jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă. A fost o colaborare fructuoasă, pentru că am început să fiu cunoscută şi să se scrie despre poezia mea. Nici de asta nu eram interesată, nu ştiam că este important să fii receptată de către critica literară, am aflat încet, încet. Am avut surpriza să scrie despre cărţile mele nume consacrate din poezia românească de azi, de la Şerban Foarţă la Adrian Alui Gheorghe, de la Octavian Soviany la Şerban Axinte, de la Liviu Antonesei la Robert Şerban. Surpriza a fost să se spună despre poezia mea că are ceva numai al ei, că există „o scurtcircuitare a realului”, că „dislocă concretul”, că scriu „transparent” etc., etc. A fost răspunsul cititorilor profesionişti, au fost cuvinte care mi-au dat încredere, m-au trezit din visare, într-un fel. Apoi, în anul 2021 am fost primită în Uniunea Scriitorilor din România, un lucru la care nici nu visasem cu ani în urmă, nu eram conştientă de această evoluţie în plan profesional. Abia aşa am aflat că există o profesiune de scriitor.

– Care a fost cea mai frumoasă apreciere pe care aţi primit-o şi care v-a obligat să mergeţi mai departe?

– Toate aprecierile, venite din partea cititorilor, cunoscuţi sau nu, au fost importante, au contat în dialogul meu cu lumea. Au fost multe gesturi care m-au impresionat până la lacrimi, chiar şi cronicile de carte m-au făcut să lăcrimez, ştiam că în felul acesta descoperisem un cititor, un alter ego, un prieten chiar. Trăiesc o emoţie întreagă, sinceră, la fiecare răspuns venit din partea celor care mă citesc, care lasă o mărturie în acest sens. Am descoperit, în anii din urmă, că fie că o recunoaştem sau nu, toţi avem aşteptări în ceea ce priveşte scrisul. Altfel, am închide manuscrisele într-un sertar, aşa cum am făcut multă vreme. Dar şi fără aceste validări, scriu pentru că este modul meu de viaţă, scriu pentru că aşa mi se încălzeşte inima, scriu pentru că scrisul este un foc care mă purifică, mă apropie de un adevăr, al meu şi al lumii din jur. Îmi amintesc totuşi, un moment mai aparte, din această receptare emoţională. Cred că nu debutasem încă şi primesc un telefon de la prietena mea, poeta Raluca Faraon, care era foarte entuziasmată povestindu-mi că la ora de română le-a citit elevilor ei o poezie scrisă de mine şi că după ce a terminat de citit s-a făcut linişte. „Carmen, mi-a spus Raluca, să-i fi văzut ce impresionaţi erau!”. Şi acum simt nodul din gât. Apoi, când fiul meu a citit câteva poezii dintr-o carte, după care s-a uitat cu ochi uimiţi la mine, de parcă atunci mă vedea, a fost un alt moment special. Nu m-am gândit niciodată pentru cine scriu, dar dacă mesajul meu reuşeşte să deznoade sufletul unui om, măcar al unui singur om, iată bucuria!

– Aveţi un tabu de scris? Unde şi cum scrieţi? Şi care sunt momentele maxime de inspiraţie?

– Scrisul nu este un act premeditat. Nu am ore pentru scris şi nicio normă. Când trăirile dau năvală peste mine, când mă lovesc din toate părţile, când mă răsucesc pe toate părţile, atunci ştiu că am ceva de zis. Şi asta se poate întâmpla oriunde şi oricând. Mi s-a întâmplat să scriu în metrou şi m-am trezit la capătul liniei sau mi s-a întâmplat să fiu inspirată în toiul nopţii şi n-am mai dormit. Scriu pe genunchi, pe palme, pe pietre, pe bănci, pe unde apuc, dar mereu pe hârtie. Acestea sunt momentele mele de furor poeticus. Mi-aş dori să am o viaţă de scriitor, să mă îngrop în cărţi, să scriu şi numai să scriu, mai ales că poezia nu este un hobby, dar cum nu toate dorinţele se împlinesc, am un serviciu care mă obliga să mă trezesc în fiecare zi foarte de dimineaţă, probabil la ora când poeţii merg la somn, iar din întreaga zi îmi rămâne prea puţin timp pentru creaţie. Dar e posibil ca şi această aspiraţie spre altfel de viaţă să facă parte din destinul meu, să mă provoace, să mă ţină în priză. Nu sunt un poet de duminică, în geanta mea am oricând un pix, un carnet, un buchet de poezii.

– Care este locul special/ oraşul de care vă leagă o poezie?

– Am călătorit cu mintea de la podul Benjamin Franklin din Philadelphia până la fluviul Yukon din Alaska. Am deschis pagini de carte şi am văzut toată lumea, cu toate minunăţiile ei. Apoi, am muncit câţiva ani în Europa, pentru că aşa au fost vremurile, aşa am crezut că îmi voi apropia lumea. Am văzut multe locuri, am şi rămas un timp în câteva, toate m-au marcat. Dacă este să mă rezum la unul singur, aş spune că Torino rămâne oraşul întâmplărilor mele care m-au marcat decisiv, o cotitură a destinului, dacă vreţi. Poate pentru că pe acolo a trecut Cesare Pavese „pe asfaltul cu două chiştoace” murmurând „va veni moartea şi va avea ochii tăi”. La Torino, de fapt, a început povestea din Blank, s-a adunat în minte şi în inimă. Acolo am trăit neputinţa, durerea, disperarea, speranţa. Toate la un loc. La Torino am învăţat cum se spune „dor” într-o altă limbă, cum să tac într-o altă limbă, la Torino am simţit cât de dureroasă este foamea şi cât de multe pot să îndur. În Blank am câteva elemente din acea perioadă, din viaţa mea de atunci. Dar nu mă voi rezuma doar la Blank, probabil voi scrie şi o proză despre acea perioadă, pentru că o astfel de aventură nu se poate rezuma doar la o carte. Torino este starea mea „de blank”. Acolo am întâlnit oameni care nu m-au lăsat să mor, aşa cum am întâlnit oameni care nu m-au lăsat să zbor. Acolo, la rândul meu, am întâlnit oameni pe care nu i-am lăsat să moară, cărora le-am fost aripă de sprijin. Am muncit acolo, între altele, la un azil cu bătrâni în fază critică. Este greu de detaliat acum, aici.

– Sunteţi o femeie talentată şi frumoasă – cât de mult v-a ajutat sau v-a încurcat frumuseţea în parcursul dumneavoastră?

– Mă amuză întrebarea dumneavoastră…! Frumuseţea este relativă şi stă în ochiul privitorului, după cum se ştie. De asemenea, frumuseţea este efemeră, după o definiţie pripită. Desigur, frumuseţea atrage multe persoane în jur, dar ca să construieşti relaţii şi să poţi să le menţii e nevoie de mai mult. Este nevoie de cealaltă frumuseţe, cea interioară. Dacă pot dărui poeziei din frumuseţea mea interioară, iar poezia, la rândul ei, îmi dăruieşte din frumuseţea ei interioară, în asta constă, de fapt, frumuseţea lumii. Nu există femei urâte, doar femei care nu-şi cunosc calităţile sau trăiesc inadecvat. Orice femeie cochetează cu privirile bărbaţilor, asta ca să nu fim ipocrite, şi nu consider asta un lucru rău. Privirile bărbaţilor validează, în cele mai multe cazuri, feminitatea şi frumuseţea feminităţii. De asemenea, nu există femeie care să nu aibă clipa ei de frumuseţe. Am simţit, de multe ori, că unii bărbaţi sunt interesaţi de femeia-poet, nu de poeta-femeie, dar mi-am pus scut poezia şi am mers mai departe. Sunt adepta feminităţii în poezie, cea dintotdeauna cântată şi pictată de artişti, cea dintotdeauna oprimată, dar mereu căutată. Feminitatea trebuie să-şi păstreze atributele. Feminitatea înseamnă maternitate, gingăşie, „lumina care cade pe flori”, cum spune Virginia Wolf. Apoi, nu există poezie de gen, există doar poezie bună. Şi atât. Nu fac din feminitate în poezie, în literatură, ceva ostentativ, vreau ca totul să fie firesc. Nu am nimic cu poetele care merg pe un feminism agresiv, dar care le masculinizează parcă, le îndepărtează de ele însele. Ar trebui reafirmat, cred, conceptul de feminitate la nivelul secolului în care trăim şi să redescoperim că aceleaşi atribute, de la începutul lumii, caracterizează femeia şi bărbatul. Nu schimbăm noi lumea, nu o modificăm, abia avem timp să ne trăim clipele date. Trebuie să ne păstrăm darul feminităţii care este nemaipomenit, de fapt. Suntem fragile, avem nevoie de tandreţe şi, mai presus, avem nevoie de dragoste. Aţi văzut cât de frumoasă este o femeie îndrăgostită?

– Este mai greu să reuşeşti ca femeie în poezie?

– Cercetările efectuate pe un disc de alabastru, vechi de peste 4.000 de ani, găsit în oraşul sumerian Ur, au scos la iveală numele şi povestea primului autor literar din istorie. Este vorba despre Enheduanna, o femeie, care prin creaţiile sale a reuşit să unească credinţele mesopotamiene şi să menţină în picioare Imperiul Akkadian. Zâmbesc! Da, este oarecum dificil, pentru că sunt tot felul de obstacole de care şi eu m-am lovit şi pe care nu vreau să le detaliez, dar sunt piedici pe care trebuie să le trăim ca atare, înţelegându-ne condiţia. Să nu uităm, însă, că femeile sunt la originea multor războaie, dar tot ele au determinat şi pacea. Da, am avut parte şi de gesturi care excedau actul artistic, dar am trecut pe partea cealaltă a străzii, ca să mă exprim metaforic, am evitat ambuscadele. Credinţa în poezie m-a scos din orice încurcătură, nu am considerat că trebuie să fac compromisuri ca să o fac vizibilă. Şi nu am făcut. În viaţa de zi cu zi sunt un om obişnuit, banal chiar. Sunt familistă, am un fiu care îmi înnobilează viaţa, maternitatea. Ce să doresc mai mult?

– De ce sunteţi numită „Omul-soare”?

– Anda Vahnovan, o prietenă căreia i-am acordat un interviu cândva, a spus aşa: „Am numit-o Om-soare pentru căldura pe care o emană, pentru versurile care pansează şi pentru sinceritatea asumată”. Mi-a plăcut, formula a fost preluată de alţi prieteni şi aşa am rămas în memoria unora. Într-adevăr, sunt o fiinţă care aleargă după soare, sunt optimistă şi îmi place să dăruiesc. Este adevărat că văd şi partea goală a paharului, dar numai ca să ştiu cât mai am de umplut, pentru că viaţa e plină cu de toate, dar alegerile ne aparţin.

– De la ce a plecat volumul Blank, apărut recent la Editura Neuma?

– Blank a apărut din nevoia lui de a se scrie. Este o carte trăită, aşa cum trăit este tot ce scriu. Blank era ca un ghem de cuvinte care, la un moment dat, atunci când a fost să fie, a început să se deşire. Este un volum diferit de tot ce am scris până acum, pentru că încerc să mă reinventez, rămânând tot eu. Cel mai important în procesul creaţiei este să fii tu, cred eu. Dar şi să intri în dialog cu ceilalţi, care ţi-au premers, cu care trăieşti umăr la umăr. Există o dedicaţie la începutul volumului, pentru ai mei, din familie, pentru cei din jurul meu şi, mai ales, pentru un om care a apărut de niciunde, spunându-mi: trăieşte! Această fiinţă chiar există, este un confesor care m-a îndemnat să aştern totul pe hârtie. I se părea, acestui om din preajmă, care a apărut de niciunde, că trăiesc şi nu ştiu să trăiesc, că trebuie să mă topesc în text. Din acest motiv, în Blank, mai mult decât în cărţile precedente, am încercat să pun ceva din sufletul meu într-o ipotetică palmă a cititorului şi, din fericire, cei care au citit cartea au rezonat cu mesajul. Stilul este sincopat, aparte, cu adjectivizare redusă, pentru că am dat credit tăcerii dintre cuvinte. Este cartea mea, viaţa mea, dar poate fi şi viaţa multora care intră în universul Blank. Dacă nu ar fi fost cei din jurul meu care să îmi confirme existenţa, în perioada în care am scris Blank, aş crede şi acum că nu am fost aici. Se spune că există un Dumnezeu al beţivilor. Dacă este aşa, cu siguranţă există şi un Dumnezeu al poeţilor. Nu ştiu dacă am mâncat, dacă am dormit, cum am ajuns unde aveam de ajuns, cum am traversat strada în perioada în care am scris Blank. Cred că doar două momente de luciditate am avut, în acea perioadă. Unul a fost când am intrat cu elan într-un stâlp mergând pe stradă cu gândul la Blank şi când, fiind în tramvai, tocmai schiţasem finalul unui capitol şi m-am oprit pentru că mi se împăienjeniseră ochii. Ridicându-mi privirea, am observat că oamenii mă priveau cu milă. Plângeam scriind şi cine ştie de când plângeam. Acesta este Blank, cea din Blank sunt eu.

– „Principiul incertitudinii” vă mai dă dureri de cap?

Da, pentru că evanescenţa poeziei determină o astfel de interpretare. Incapacitatea noastră de a nu cunoaşte complet lucrurile va fi permanentă. Bate vântul, se strâng norii, dar nu ştiu sigur dacă va ploua. Şi asta normal că îmi dă bătăi de cap, pentru că eu aştept ploaia. Principiul l-am găsit ilustrat de următoarea anecdotă: „Poliţia îl opreşte pe Heisenberg şi îl întreabă: Ştiţi cât de repede conduceaţi? Heisenberg răspunde: Nu, dar ştiu exact unde mă aflu“. În poezie este la fel, principiul acesta funcţionează. Ştim unde suntem, dar nu ştim cine suntem. Ne căutăm continuu.

– De ce „Balerina e singura fiinţă vie” care vă locuieşte, după cum spuneţi în Blank? De unde a plecat acest simbol al balerinei?

– Marele meu vis din copilărie era să devin balerină. Stăteam în oglindă ore întregi şi exersam mersul pe vârfuri. Făceam piruete cu degetele de la picioare îndoite. Eram Odette, Giselle, Frumoasa din pădurea adormită, Alice în Ţara Minunilor, Şeherezada. Atât de tare mă ardea visul ăsta încât ai mei se hotărâseră să mă înscrie la şcoala de balet. Între timp lucrurile s-au complicat şi n-am mai ajuns. Dar eu am continuat să mă ridic pe vârfuri. Ţin minte că era o zi de vară şi am mers cu mama la pădure, să culegem trifoi. Aveam păsări de crescut. Până la pajişte era necesar să traversăm şoseaua. Nu era nicio trecere de pietoni, deci trebuia să ne asigurăm foarte atent. Mama mă ţinea strâns de mână. Era trafic intens şi eu visam să fac piruete pe capota unei maşini roşii. Îmi amintesc perfect şi azi ce visam cu ochii deschişi. M-am smuls din strânsoarea mamei şi am fugit spre prima maşină roşie. O Dacia 1300. Am ajuns sub roţile ei, din păcate, şi m-am ales cu o fractură dublă la piciorul drept. Unele visuri nu mor niciodată. Balerina este cu mine şi acum. Câteodată merge pe marile scene ale lumii pentru un spectacol şi când se întoarce are atâtea şi atâtea de povestit. E singura fiinţă vie care mă locuieşte fără încetare, sunt atentă la mişcările ei. Poezia mea poate fi tradusă prin dans, cred.

– De ce ar trebui să citim poezie?

– Răspunsul cel mai la îndemână: pentru că poezia există. Sau altfel: cititul reprezintă drumul spre libertate. Este pregătirea noastră pentru viaţă, pentru altfel de viaţă. Ne ajută să ne amintim, să ne imaginăm, să ne descoperim. „Să citim şi să dansăm; aceste două distracţii nu vor face rău lumii”, spunea Voltaire. Poezia este un tărâm ademenitor, totul este să cauţi tărâmuri ademenitoare într-o viaţă. Pare greu de abordat, dar dacă îi dai o şansă vei descoperi un mănunchi de chei cu care poţi să deschizi uşile ferecate din celălalt şi uşile ferecate din tine. Şi ce împlinire este mai mare decât aceea să te găseşti, să te regăseşti? Poezia nu este ceea ce scriem pe o pagină, ea vine din toate părţile. De aceea trebuie să citim poezie, pentru că trăim în fiecare clipă, în fiecare loc, poezie.