Dumitru Crudu, unul dintre cei mai semnificativi scriitori din Republica Moldova, s-a afirmat în toate genurile pe care le practică: poezie, dramaturgie, critică literară, însă, aşa cum mărturiseşte, cea mai dragă îi este proza. Scriitura sa cunoaşte aspecte diverse, iar creaţiile lui au fost apreciate atât de public, cât şi de critică.

Cu un epic dens, concentrat, noul său roman, Margareta noastră, este o operă credibilă, puternic ancorată în fenomenul boemei locale, prin faptul că autorul scrie din experienţe concrete, din relaţiile cu unele personaje, prezentate ca făcând parte din această lume. Dumitru Crudu îşi propune să dezvolte drama intelectualului, condiţia scriitorului în perioada de tranziţie, din anii ’90, trecerea din lumea totalitară într-una nouă, cu multiple transformări, continuităţi şi contraste. Însă cea mai pregnantă latură a romanului, ideea de bază de la care s-a şi plecat, este reconstituirea, prin personajul Marius Terebnea, a imaginii unui cunoscut poet de peste Prut, cu o biografie impresionantă, Eugen Cioclea, supranumit „cel mai trist poet din Europa”.

Astfel, romancierul realizează o radiografie sumbră a degradării umane, a declinului maestrului, a celui ce fusese o figură emblematică a boemei literare din Chişinău. Realitatea cotidiană şi spiritul boem al scriitorilor basarabeni sunt prezentate cu măiestrie, sub toate aspectele: slăbiciuni, vicii, revoltă, iubire, trădare, resemnare, maturizare, moarte. Romanul este proiectat pe o multitudine de secvenţe, înfăţişând întâmplările prin ochii lui Colea Iaruşevschi, personaj narator similar autorului, dar care nu se confundă cu el.

Un rol esenţial îl ocupă în roman şi amprenta toposului, un topos citadin care conturează atmosfera, un topos dihotomic al libertăţii şi al damnării, în egală măsură. Biografia unora dintre personajele romanului se identifică vizibil cu celebra cafenea Fulguşor din centrul Chişinăului, spaţiu al maturizării, al solidarităţii, al manifestării spiritului civic. Chiar şi pe coperta cărţii este redat acel sanctuar plin de vitalitate, prin reproducerea unui tablou al pictorului Tudor Coman. Viaţa literară şi artistică se desfăşura în acest cadru alveolar, un lăcaş al mentalităţilor vremii, devenit azi nu doar un spaţiu al absenţei, ci şi al amintirii şi melancoliei, al memoriei boemei literare.

Totodată, multe dintre acţiunile romanului sunt concentrate în jurul femeii, care deţine un rol important în derularea diegezei. Dumitru Crudu evidenţiază magistral două categorii de femei a căror prezenţă este esenţială în formarea neofitului. Margareta ilustrează tipul femeii cochete, simbolul senzualităţii, capabilă să se facă dorită fără a fi descoperită în profunzime. Ea este pentru naratorul personaj atât idealul femeii, către care aspiră cu multă râvnă, cât şi femeia demon, chintesenţa seducţiei în imaginarul masculin. Comportamentul său, cel puţin dual, este distrugător şi autodistrugător, pentru că subminează până la prăbuşire admiraţia discipolului Colea faţă de maestrul Terebnea şi, în cele din urmă, chiar apriga pasiune a celui dintâi faţă de ea. În schimb, Liza se dovedeşte a fi, în final, iubirea salvatoare, femeia-echilibru, femeia terapeut. Aceste două tipologii feminine sunt concepute convenţional, simbolizând binele şi răul, într-un sens exclusiv.

Pe tot parcursul scrierii, se observă atât o divinizare a Margaretei, cât şi o demonizare a acesteia, oscilaţii care se produc pe măsură ce percepţia asupra femeii se lărgeşte. Cel de-al doilea final este construit ca o eliberare, ca o salvare sau chiar ca o răzbunare îndreptată către cea care devine Margareta noastră: „Acesta era darul lui Marius Terebnea pentru noi toţi. Margareta lui devenea Margareta noastră”. Atributele idealităţii, fals strălucitoare, se transformă în uşurătate, frivolitate şi superficialitate, ajutându-l pe protagonist să se elibereze: „Ce mai, era cu mult mai frumoasă ca Margareta, care se îngrăşase şi i se lăsaseră sânii. S-au iubit atât de pătimaş şi atât de mult în noaptea aceea, aşa cum nu s-au mai iubit niciodată cât au fost căsătoriţi şi, în timp ce se iubeau, el îşi aminti că în noaptea aia ar fi trebuit să meargă la Margareta şi nu regretă deloc că nu se duse. Sună telefonul. Cred că e Margareta, îşi spus el, şi nu se duse să răspundă, ci o îmbrăţişă cu şi mai mult nesaţ pe Liza”.

Întreaga construcţie narativă creează impresia unui roman cu cheie. O astfel de lectură, posibilă până la un punct, este înşelătoare, pentru că punctul se află într-o mişcare permanentă şi neuniformă. Autorul se dovedeşte un maestru al ambiguităţilor bine dozate. Terebnea nu se identifică deplin cu Cioclea. Nici personajul central Colea Iaruşevschi, nici episodicul Dumitru Crudu nu sunt întru totul scriitorul Dumitru Crudu. Margareta noastră este şi nu este Margareta lui Bulgakov, 50 de ani mai târziu.

Nu doar povestea în sine merită atenţia cititorului, ci şi cadrul larg în care ea se desfăşoară. Romancierul a reuşit o foarte convingătoare reconstituire istorică, încărcată emoţional şi chiar senzorial, a imaginii unei lumi periferice, în ultimii ani ai URSS şi primii ani de după prăbuşirea sa.