Stelian Tănase este un autor foarte vizibil în peisajul editorial românesc, în dubla calitate de scriitor şi istoric. Anul trecut, a publicat Povestea unui terorist (Editura Omnium), o carte de istorie, consacrată celebrului atentator anarhist Max Goldstein, iar anul acesta, romanul Negustorul de antichităţi şi volumul istoric Zvonuri despre sfârşitul lumii. Bucureşti, 1944-1953, ambele la Editura Corint. Pe lângă scrierile noi, domnia sa a fost preocupat şi de revizuirea şi reeditarea unora mai vechi (Istoria căderii regimurilor comuniste, Cuantic, 2022; Cioran şi Securitatea, Cuantic, 2023), dovedind şi prin aceasta o tenacitate deosebită, remarcabilă mai ales pentru faptul că avem de-a face, atât la propriu, cât şi la figurat, cu un artist al concretului, al identificării şi expunerii detaliului relevant, ceea ce este infinit mai dificil decât speculaţiile însăilate pe cioturi de informaţie. Toate acestea confirmă vocaţia şi măiestria lui Stelian Tănase în cercetarea subteranelor, a tot ceea ce mulţi istorici şi scriitori evită din nepăsare, din comoditate, din pudoare ori din cine ştie ce alte motive.

În cele ce urmează, vom zăbovi asupra romanului Negustorul de antichităţi. Chiar şi la o privire rapidă, ne dăm seama că este o scriere balzaciană, chiar dublu balzaciană, am putea spune, nu neapărat glumind, pentru că stă atât sub semnul autorului Comediei umane, cât şi al unui motan, care, la rândul lui, poartă „infamul nume de Balzac”. Într-un uriaş joc al aparenţelor, al identităţilor şi semnificaţiilor multiple, lui îi putem presupune calitatea de unic deţinător al adevărului. El, personajul martor-necuvântător, poate fi omniscientul, el poate şti ceea ce şi naratorului îi scapă.

Este un roman hiperbalzacian pentru că prin tema colecţiei de antichităţi aduce lumea veche, cu aerul ei adesea decrepit, într-o contemporaneitate promiscuă. Avem atât un realism retro, cât şi unul actual, ceea ce creează imagini cu totul inedite. Prin vânzarea-cumpărarea de obiecte vechi, ne aflăm într-un permanent du-te-vino de lumi apuse şi locuri îndepărtate şi un aici-şi-acum pe care credem că îl cunoaştem. Credem, căci tot ceea ce aflăm ne surprinde, chiar ne şochează permanent, nu doar prin deloc rarele accente naturaliste, ci prin insolitul unui mediu care există dincolo de imediatul nostru cotidian. Uneori, cel mult îl bănuim, îl intuim – de regulă, incorect – şi îl umplem imaginar cu scenarii care frizează teoria conspiraţiei. Aşa se întâmplă şi în carte. Oamenii din afara poveştii, publicul-fundal, vehiculează variante diverse, adesea contradictorii, despre personajul central şi, în felul acesta, îi potenţează caracterul enigmatic.

Candid Iţescu – mai exact, Candid Felix Iţescu – este profesor universitar la pensie, legendar colecţionar şi samsar de antichităţi, despre care se vorbeşte mult şi în termeni extremi, dar despre care se ştiu prea puţine. Nu este un personaj tip, fiind greu încadrabil în vreunul dintre modelele balzaciene şi dacă îi dăm la o parte vălul de insolit, pe care în mare parte şi l-a ţesut singur – căci „profesorul nostru schiţa lejer istorii şi biografii” –, ni se revelează mult mai realist decât pare la prima vedere. Mobilul întregii desfăşurări romaneşti este dorinţa sa de a constitui o galerie în care să expună tot ceea ce a strâns o viaţă întreagă, prin toate iţele posibile, ca un avar. Dar ştim că un avar tipic preferă să ia cu el în mormânt decât să lase altora ceva. În cazul de faţă, deşi Candid Iţescu iţeşte în perspectivă, doreşte să îşi asigure o posteritate glorioasă, să câştige din partea viitorimii respectul şi admiraţia pe care nu le-a avut din partea contemporanilor, el nefiind deloc blamabil. Sigur că intenţia este una egoist-postumă, dar conţine o doză consistentă de altruism. Vrea să împărtăşească tuturor ceea ce îi aparţine. Recunosc că m-am întrebat dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei mari şi nemărturisite şarade, dacă nu cumva antichităţile pregătite pentru a fi expuse nu au şi rolul de a desluşi biografia celui care le-a adunat. Nu vom şti niciodată! Aşa cum spunea naratorul, „personajul nostru rămâne o fiinţă greu de descifrat”, „în tot ce era legat de Candid Iţescu existau mai multe versiuni”.

Oricum, Iţescu este mult mai complex psihologic decât un personaj realist oarecare şi, dincolo de ceea ce putem intui din acţiunile şi din vorbele sale, acest fapt ne este relevat într-un mod cu totul inedit. Contraintuitiv, nu controlul psihiatric e ilustrativ – acolo se operează cu jargonul de diagnostic aplicabil atâtora dintre noi şi ar fi fost o convenţie banală –, ci... spovedania. E o secvenţă de un naturalism cu totul deosebit, în care duhovnicul se dovedeşte un interlocutor dur cu „păcătosul”, parcă ştiind cât e de greu să îl faci să vorbească deschis pe unul nărăvit în negocieri: „Îţi cam place să te arăţi mai rău decât eşti. E tot un păcat şi ăsta. Dacă tot e să îţi mărturiseşti păcatele, vrei s-o faci mai abitir decât oricine”. Iar când profesorul dă înapoi („sunt un ticălos mai mărunt decât te aşteptai”), i se replică: „încă ai milă prea multă de tine”.

Numeroasele personaje secundare, chiar dacă mai puţin elaborate decât Iţescu, sunt memorabile prin tuşele groase în care sunt schiţate şi prin expresivitatea onomastică. Cum să nu îţi rămână întipăriţi în minte verosul avocat Iuda Trăncănel, generalul (de Securitate) Puf Coviltir ori decanul Zexe Binişor? E mare tentaţia de a încerca să îi identificăm în realitate, în viaţa publică românească postdecembristă, deşi cred că nimeni nu e reprezentat în roman în stare pură. O atenţie particulară trebuie acordată lui Gore Saizu, la rândul său negustor de vechituri, în care Iţescu identifică nu o concurenţă, un pericol, ci o proximitate spirituală. În ciuda aparenţelor nu tocmai plăcute, el se arată a fi, de fapt, singurul om de omenie. Cum planul lui Candid se dovedeşte, până la urmă, donquijotesc, Gore poate fi privit ca un excelent Sancho. Prin raportare la el, se vede poate cel mai bine că Iţescu se pricepe la oameni la fel de bine ca la antichităţi. Sigur, cu o mare excepţie: propriii săi copii, cărora nu le intuieşte sau poate refuză mental să le accepte potenţialul malefic.

Obiectele vechi au, bineînţeles, rolul decorativ şi de transpunere în atmosferă pe care îl vedem la orice balzacian care se respectă. Listele de antichităţi care deschid fiecare capitol au un farmec, o muzicalitate, chiar o poezie proprie, putând fi citite chiar ca piese literare distincte. Iată o mostră: „carafă de Murano, scrumieră Lalique, serviciu pentru fumat din porţelan de Meissen, covor oltenesc decorat cu nalbe şi flori de mărgăritar... ceainic rusesc cu modele animaliere... garnitură de salon Sezession vienez, paravan japonez pictat”. Totuşi, ele sunt mult mai importante decât atât, întrucât au puterea de a anima, de a stimula anumite pulsiuni umane latente sau manifestate, în general, la o scară foarte redusă. Anticăria nu e o negustorie oarecare, ci chiar superlativul negustoriei, căci „colecţionarii sunt fiinţe anapoda, sufletul lor aparţine Apocalipsei... Au o combustie imensă, numită patimă”. Iar fără patimă nu se face literatură.

Stelian Tănase scrie despre ceea ce cunoaşte foarte bine, de aproape, nu din auzite. Mediile în care se învârt personajele romanului sunt dintre cele familiare – ceea ce nu înseamnă neapărat simpatice autorului: piaţa de antichităţi, în primul rând, dar şi viaţa universitară, politică ori presa.

Dar dincolo de toate, ca şi în alte cărţi ale autorului, un rol esenţial îl are topos-ul. Cum ne e greu să ne imaginăm că această istorie ar fi fost posibilă dacă personajul principal ar fi avut altă ocupaţie, nu ne-o putem închipui nici în altă parte decât în Bucureşti. Deşi există peregrinaje în Est ca şi în Vest, centrul este familiara noastră capitală de „gubernie” – cuvânt folosit recurent parcă pentru a desemna dependenţa de alte centre mai de seamă şi provincialitatea luxuriantă. Avem adesea impresia unor imagini suprapuse: în Bucureştiul actual sunt aduse bucăţi din cel interbelic, ilustrat de atâţia scriitori din epocă. Pinul pe hartă se pune în strada Popa Chiţu, unde se află casa lui Iţescu, o casă învăluită în poveşti ca şi viaţa proprietarului său. E o denumire veche, care multora le atrage atenţia prin proximitatea cu faimoasa stradă a marchizului Robert de Flers, unde şi-a petrecut ultimii ani Mateiu Caragiale.

Negustorul de antichităţi este un roman de atmosferă, dar şi unul de acţiune, din care nu lipsesc întorsăturile de policier. De exemplu, când Iţescu cedează insistenţelor şi acceptă să iasă public, expunându-se riscului de a se da în vileag, se întâmplă ceva care îl opreşte, dar, totodată, îl aduce în apropierea unui sfârşit nedemn pentru un personaj de o asemenea anvergură. Totuşi, soarta îl fereşte, chiar dacă nu îl lasă să îşi atingă ţelul.

Deşi aflăm, la final, ce se întâmplă cu mulţimea de lucruri pe care personajul şi le-ar fi dorit expuse într-un muzeu personal, senzaţia este că povestea nu se poate încheia pur şi simplu aşa. Din multele sale iţe nu au cum să nu se desprindă mereu altele, şi altele...