Figură aparte a literaturii române de azi, Radu Ţuculescu reuşeşte şi în Crima de pe podul Garibaldi o adevărată demonstraţie de iscusinţă narativă, o chintesenţă a elementelor cunoscute celor familiarizaţi cu proza sa. Cu mijloace diverse, realizează o scriere de atmosferă, multistratificată, cu un epic dens, ce se derulează palpitant, cinematografic, dar, în egală măsură, lasându-ne timpul pentru a reflecta şi a asimila conţinutul şi semnificaţiile sale.

Acest roman continuă aventura,între călătorie şi identitate, a protagoniştilor din scrierea cu valenţe antropologice Femeia de marţipan, într-o nouă etapă a vieţii lor, în care tensiunile se transformă, poate se atenuează, dar nu dispar. Recurentul „să-mi calc umbra”, marcă expresivă a romanului anterior, apare acum mult mai discret.După călătoria iniţiatică prin diverse oraşe europene, Viena, Praga, Amsterdam, Basel, revenim la Cluj, cu acelaşi cuplu, format din Martin Breda, acum cu o carieră strălucită de detectiv, şi exotica şi enigmatica Maraia, chimistă şi alchimistă, ce analizează amprenta lacrimilor, în funcţie de tipologia lor. După elucidarea „crimelor de pe malul Rinului”, ale unui asasin în serie, trebuie să investigheze un nou caz controversat, de data aceasta, de pe malul Someşului, apa fiind, şi aici, o metaforă omniprezentă a vieţii.

Mobilul desfăşurării romaneşti se concentrează pe descoperirea cadavrului unei femei, sub podul Garibaldi, de către doi pescari, în căutare de senzaţional.

Radu Ţuculescu descrie cu erudiţie locuri pitoreşti, care îi sunt bine-cunoscute, surprinzând, cu subtilitate, aspecte biografice, chiar dacă ficţiunea are întâietate.

Martin Breda este responsabil şi serios la locul de muncă, adesea deschis şi amabil cu toţi cei în care ştie că poate avea încredere – îi reîntâlnim pe vechii prieteni, jurnalistul Vio Dedu, pe Puiu Paşca, „omul colţurilor”, şi, nu în ultimul rând, pe felina Rauna, cea care pare să fie un factor de echilibru în viaţa personajului.Datorită ingeniozităţii sale şi cu ajutorul colaboratoarei şi partenerei sale de viaţă, detectivul va reuşi să reconstituie exact evenimentele şi să găsească soluţia a ceea ce putea fi un accident, o sinucidere sau chiar o crimă cu numeroşi suspecţi.

Victima, Galina, este un personaj realist, bine construit. Blamată de cunoscuţi, cu un trecut discutabil, cu o viaţă irosită, se dovedeşte greu de încadrat în galeria temperamentală a tipologiei feminine. Dincolo de aparenţe, aceasta este un personaj bovaric, ce trăieşte drama femeii moderne, într-un labirint de sentimente vagi, după numeroasele eşecuri personale: „Uneori mă trezesc în miez de noapte. Miros buchetul de flori de pe noptieră pe care mi l-am cumpărat singură. Parfumul lor mă încântă, mă droghează. Şoptesc ca o proastă, după ce închid ochii, noapte bună, iubitule. Apoi îi deschid. Nu e nimeni lângă mine. Cui naiba să-i urez noapte bună? Un gust amar îmi urcă în gâtlej şi-mi vine să scuip. Atunci mai bine iau o gură de coniac bun. Pe noptieră am mereu o sticluţă, pentru orice eventualitate. Adorm imediat, fără alte vise idioate”. Încă o dată, naraţiunea autorului este eficientă în evidenţierea proceselor psihopatologice, ca urmare a suferinţelor acumulate şi reprimate. Profitând de acest context, cu multă abilitate, prozatorul creează o adevărată frescă a societăţii comuniste şi apoi post-comuniste, cu detalii cenuşii, prezentând în oglindă distopia unei societăţi în derivă: pe de o parte, viaţa bună a celor privilegiaţi, iar pe de alta, dificultatea procurării alimentelor, cozile interminabile, lipsa curentului, frigul din apartamente, salariile insuficiente.

Prin găsirea jurnalului, deşi incomplet, al victimei, Martin Breda şi Maraia reuşesc să înlăture masca sub care se ascundea şi, cu fineţe şi măiestrie, reconstruiesc acest personaj cu multiple faţete.

Prin aceste elemente şi nu numai, Crima de pe podul Garibaldi poate fi un policier, în tradiţia romanelor clasice ale lui Edgar Allan Poe, cu al său Auguste Dupin, Arthur Conan Doyle cu abilul Sherlock Holmes, Agatha Christie, cu celebrele personaje Hercule Poirot şi Miss Marple, pentru a-i aminti pe cei mai cunoscuţi, sau a cărţilor poliţiste „de acţiune”, precum cele ale lui Dashiell Hammett cu detectivul Samuel Spade, Raymond Chandler cu Philip Marlowe sau ale italienilor de calibrul lui Carlo Emilio Gadda, Leonardo Sciascia. Dar, cel mai mult, detectivul Breda poate fi considerat „înrudit” cu Jules Maigret al lui Georges Simenon sau cu Montalbano al lui Andrea Camillieri. Prin temperament şi gestionarea investigaţiilor, arătând compasiune faţă de victime, fără a le judeca vreodată, acţionează astfel încât demnitatea acestora să fie restabilită, chiar şi cu preţul ascunderii adevărului.

Când cercul suspecţiilor se reduce, Radu Ţuculescu ne introduce în lumea circului, un spaţiu al culorilor, muzicii şi umanităţii, demonstrând că a cercetat temeinic atât istoria, cât şi geografia acestuia, plasându-le în context social. Artiştii din arenă sunt cei care creează o atmosferă cu totul aparte, atmosferă care face ca dramele inerente din viaţa lor să rămână ascunse publicului. Drama existenţială a piticului Rimbaldo, supranumit „omul ghiulea”, fiul abandonat al Galinei, îi înduioşează nu doar pe cititori, ci şi pe cei doi investigatori, care acceptă mărturia mamei adoptive: „Crezi că lucrurile s-au petrecut exact cum ne-a povestit Agata? Nu chiar, surâde Breda. Câteva ajustări la ultima scenă”.