Cunoscut în peisajul literar românesc ca scriitor, editor şi diplomat cultural, Vasile Igna s-a impus, încă din anii ’60, prin lirica sa reflexivă. Fără a părăsi vreodată poezia, a făcut paşi hotărâţi şi în proză, împins de convingerea că experienţa sa „are nevoie tot mai mult de obiectivare, de un alt fel de poveste, de invenţie”. Volumului de proză scurtă Ora morilor de vânt (1978) i-au urmat romanele Andante (2006), Camera obscură (2013), Ora închiderii (2016) şi Paragina (2023), astfel, autorul ajungând să se definească, nu fără ironie, ca „prozator în poezie şi poet în proză. Şi... critic în amândouă!”.

Paragina este o scriere puternică, complexă, realizată prin diverse tehnici narative, fragmentarism, dezintegrarea subiectului, multiplicarea perspectivelor de abordare şi relatare a evenimentelor, introducându-se, pe parcurs, fragmente recuperate din carnetele personajului Axinte, „aranjate într-o ordine mai degrabă logică decât cronologică”. Totodată, avem de-a face cu o scriere cu sertare, un roman grefat pe scenariul unui text dramatic, aşa cum aflăm din epilog şi prolog, cu incipit simetric cu finalul –„nicio poveste nu se sfârşeşte cum a început” – scris de regizorul Luca Popescu.

Romanul debutează firesc, cu obişnuitele plimbări ale tinerei Carolina Prodan pe istorica şi sentimentala stradă bucureşteană Sfinţii Apostoli, unde avea să îl întâlnească pe Axinte Nestor, ca apoi să alunece spre Valea Cerbului, un axis mundi al eroinei, spaţiul alveolar al copilăriei, dar şi al maturităţii. Aici, Vasile Igna apelează la inserturi de realism magic, provenite din mitologia satului românesc, din fabulosul de inspiraţie folclorică locală, cum ar fi scenele de la lac, prin apariţia bărbosului sau a ştimei apelor, ce rosteşte şoptit replica ce o va urmări toată viaţa pe copila de atunci: „Ce frumoasă te-a făcut mama ta!”. Aşadar, naraţiunea nu se desfăşoară liniar, ci după o logică narativă şi temporală nuanţată.

O altă imagine a Bucureştiului este radiografiată prin cafeneaua cu aer interbelic, preferată a proaspătului cuplu, Consul, cafenea ce apare şi în Ora închiderii. Aici, unde permanent se afla o masă rezervată, cea pentru enigmaticii Iorgu şi Utopilă, se conturează profilul unei mari şi dureroase poveşti de dragoste, cu reverberaţii şi dincolo de Marea Trecere.

Paragina este un roman cu o fizionomie incertă, în care personajul principal este absenţa, dispariţia, solitudinea şi, în cele din urmă, „paragina trupului invadat de buruieni şi moloz”. Este romanul iluziilor în care personajele îşi caută identitatea şi sensul vieţii, încearcă să înţeleagă timpul şi destinul: „ca şi noi, Iorgu şi Utopilă îşi potrivesc iluziile după acele unui ceasornic (asemenea celui al Carolinei) ce măsoară ore, minute, zile, nopţi şi anotimpuri, nu ani-lumină ca al meu”.

Prin puţinele personaje din acest roman, autorul reuşeşte să contureze o geografie a fiinţei cu rădăcini în ontologia tragicului. Nu mai puţin importante în economia textului sunt şi cele două personaje Iorgu şi Utopilă, consideraţi de Axinte şi Carolina „doi în unul”, doi sceptici, cu poveşti de viaţă învăluite în mister, iubiţi şi îndrăgostiţi în taină de aceeaşi femeie, frivolă în aparenţă, Constantina, din mahalaua Vergului – „cea care păruse a întruchipa esenţa însăşi a singurătăţii, născuse, printr-o miraculoasă partogeneză, o lume populată nu cu spectre, ci cu personaje în carne şi oase, evoluând pe o scenă pe cât de nevăzută, pe atât de incontestabilă. Nu e deloc exclus ca şi eu, şi Utopilă să fi făcut parte din această vecinătate de virtuală, dar deloc aleatorie substituţie, în care neschimbat nu era decât regizorul”. Epistola acesteia către cei doi, de la finalul romanului, reflectă nu doar solitudinea morbidă a fiinţei, paragina trupului, ci şi resemnarea.

Prozator experimentat, Vasile Igna introduce discret elemente autobiografice, neputându-se desprinde nici aici de Cluj, la care se raportează cu exigenţele şi umorile lui de fiecare zi, reuşind să declanşeze amintiri şi nostalgii. Prin intermediul lui Iorgu, aduce în prim-plan o instanţă care capătă în mintea cititorului o identitate biografică precisă, un personaj-pitoresc al Clujului de altădată, Lulu, o variantă masculină a Penei Corcoduşa, întâlnit frecvent şi în scrierile romancierului Radu Ţuculescu. Evident, nu lipseşte nici celebra replică a acestuia: „auzitu-m-ai, ceacănăule? Dă şi mie un leu de tri lei!”.

Nu lipsită de semnificaţii şi semne este şi legătura protagoniştilor cu motanul Spirt, înlocuit după paisprezece ani cu Mister, încercând umplerea golului: „pe raftul de cărţi din spatele biroului lui Axinte, fotografia lui e sprijinită de statueta unei pisicuţe de oţel inoxidabil, cu coada ridicată, încovoiată asemenea unui semn de întrebare”.

Pornind de la o poveste a unor oameni asemenea nouă, Paragina reuşeşte să se ridice mult deasupra obişnuitului, perceptibilului şi chiar inteligibilului, ajungând în zone nebănuite, dar perfect credibile, ale umanităţii.