Câte oglinzi, atâtea realităţi!

Camelia Radulian, prin volumul de proză scurtă Tango în oglinzi, plăsmuieşte o metamorfozare firească, în care aducerea textului poetic spre proză se face spontan şi conştient, ca o transgresiune interioară. Prozele din acest volum sunt echivalentul unor oglinzi, în care ne regăsim fiecare dintre noi, prin nuanţe simbolice, funcţionale, realiste, pline de francheţe – câte oglinzi, atâtea realităţi!

În lumea noastră dezodorizată, Camelia Radulian reuşeşte, prin naraţiunile sale, o estetică olfactivă, în care aromele şi mirosurile evocă o anumită melancolie, devin vehicul de senzaţii şi amintiri, martori ai faptelor trecute, ai întâlnirilor romantice. Olfactivul devine, fără echivoc, un semn de identitate, poate stabili simpatii şi antipatii. Totul se poate rezuma la o singură percepţie, apropiind cititorul de dimensiunea senzorială. Totodată, parfumurile autoarei servesc la evocarea palpabilă a locurilor dragi, a dramelor sărăciei din cartierele muncitoreşti şi satele gorjene, la portretizarea personajelor.

Aproape fiecare text este străbătut de parfumuri când grele, înţepătoare, răutăcioase, pătrunzătoare, inconfundabile (miroase a motorină, a încins, a putred, a tutun stătut, a camfor, a parizer, a brânză, a cocleală, a urină şi subsuori nespălate, a pelin strivit şi a căcăreze de capră, a lemn putred şi a naftalină, a tocăniţe, a sosuri sau a detergent), când senzuale, proaspete, viguroase, savuroase, cu nuanţe de balsam, condimentale, exotice, orientale (vanilie, lămâie, mere, lemn spart şi lucernă, lemn de agar, lavandă, santal, ylang-ylang, flori de frangipani şi portocal, ambră, iasomie, cardamom, tonka). Pătrundem, prin acest flux olfactiv, în atmosfera caselor, a străzilor, a magazinelor, a azilelor, a budoarelor doamnelor, în copilărie, în amintire, în călătorie. Resimţim fragranţa maternă, a toamnelor, a zăpezilor, a brizei sărate a mării, a ierbii cosite, a teiului (Magic Gardens, „poemul scris pe pământ”). Toate sunt capabile să creeze o poetică a olfactivului.

Cu o acurateţe desăvârşită, prozatoarea Camelia Radulian înfăţişează lumea într-o manieră neidealizată, arătându-i atât imperfecţiunile, cât şi laturile fără cusur. Surprinde meticulos, cu o consistenţă derivată dintr-o observaţie atentă, nefiltrată, aproape fotografic, aproape naturalist, o serie de experienţe mundane, abordând, mai ales în Plecarea, cea mai amplă parte a volumului, probleme sociale, precum sărăcia, marginalizarea şi boala, neputinţa, orbirea, abandonul, senectutea (de pildă, în Eu nu mai pot să te iert, Prima scrisoare către fiul meu, Şi am aşteptat să vină noaptea mai repede, Mi-l imaginez cu vişine, Ultima scrisoare către fiul meu, Leandru, apă şi nisip în vânt), dar şi eşecul în cuplu (ca în Un decor care te-a iubit sau Plecarea) sau adulterul (precum în Suntem bătrâni, dragostea mea, Nu eşti ultima mea frunză, Am murit o singură dată, Te-am iubit aproape mult).

În aceeaşi notă, producţiile sale ilustrează şi alte realităţi sociale, precum diferite ipostaze ale feminităţii, predominând femeile ratate, învinse, din Magazinul de visuri, Noaptea celor singuri, Doamne, fă să nu mă asculte, femeile în descompunere din Ziua de început de sfârşit, Eu sunt Mira, Ca o rufă uscată deasupra visurilor tale, femeia în oglinzi din Ce frumoasă am fost!. La fel de tulburător sunt surprinse ipostaza orfelinei, dorul şi nevoia de mamă din Acum sunt mai bătrână decât tine, o formă de regăsire a sinelui în alteritate, cu un intertext nostalgic în poemul autobiografic Dragostea ca o coajă de ou într-o batistă, al aceleiaşi Camelia Radulian. Merită amintite şi alte teme, surprinse la fel de brut şi verosimil, dorul de copilărie, opoziţiile dintre rural şi urban, tradiţie şi inovaţie, credinţe, ritualuri, ca în Critical Ops, O cunosc după albastru, Întrebare pe obrazul pământului, ratarea bărbatului din Iad şi Crin, Dansează, Domnule, dansează..., unde „Tamara mea încă doare”, precum şi multele spovedanii din Am murit o singură dată: „am mâncat pe asfalt, am furat porumb, am jignit, am minţit, am fost slabă şi grasă, am lăsat praful să-mi acopere mobilele” etc...

Tendinţa spre umorul pitoresc şi caricatural se resimte în întregul volum, dar cu accente puternice în ultimele două părţi, Gogoşi la lighean şi Filme ideale. Sarcasmul şi umorul sunt cele două constante care definesc acest volum al oglinzilor.

Sunt surprinse, cu pietate, umilinţele din privirea hamalilor din altă lume, ale muncitorilor, mila şi vina, blestemul, ataşamentul pentru tradiţiile şi frumuseţile blajinei Românii, admiraţia pentru Emiratele Arabe, un alt acasă, dihotomia dintre comunism şi postdecembrism, sărăcie şi opulenţă. Formulele populare, regionalismele olteneşti ating maxima plasticitate în partea a treia, în special în Geta şi geţii, unde s-a inspirat după modele vii.

Expresivitatea fiecărui text evidenţiază grija Cameliei Radulian pentru detaliul lingvistic, adunat din toate registrele limbii, iar muzicalitatea şi substratul poetic transgresează prin culori, sunete, mirosuri care dor.