Inclus în recenta colecţie Biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera, coordonată de bine-cunoscuta scriitoare Doina Ruşti, romanul lui Cristi Nedelcu, Cimitirul Trandafirilor, reia cursul scrierilor interbelice, citadine, de atmosferă şi completează tabloul acestora cu o nouă viziune narativă.

În spatele unui titlu insolit, care m-a dus cu gândul la semnificaţiile piesei de inspiraţie populară a lui Mario Piavone, cu titlu omonim, romanul se compune din două confesiuni ale unor personaje diferite, personaje-conştiinţă, focale, ale căror voci alternează, fără avertizare, prin măiestria autorului. Cele două voci, masculină şi feminină, se orientează spre propriile trăiri, către autoanaliză şi introspecţie, spre sondarea abisului, tipul de compoziţie abordat fiind, astfel, dosarele de existenţă.

Polimorfismul structurii, amestecul de roman de dragoste, în care iubirea îmbracă mai multe forme, grefat pe un scenariu de investigaţie, cu nuanţe istorice pregnante, politice, din perioada comunistă a dosarelor Securităţii, evidenţiază un joc al destinelor încrucişate în care trecutul şi prezentul se reflectă în oglinzi paralele.

Prima poveste conturată ne dezvăluie un cuplu dominat de incertitudini, angoase, frământări: Nic şi Karina care vor sfârşi înstrăinându-se, asemenea cuplului camilpetrescian Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Nic, intelectualul analitic, cu instrumentele istoricului, se află în căutarea adevărului împotriva minciunilor societăţii, ale unui sistem maladiv, închistat, radiografiat în manieră realistă. Deşi legat de Karina, soţia sa, printr-o iubire agapică, idealistă, aceasta alunecă în adulter, într-o relaţie nocivă, cu efecte iremediabile. Asemenea lui Adele, controversatul personaj feminin al scriitorului italian Andrea Camilleri din recentul roman Il tailleur grigio, Karina trăieşte alături de M. o iubire clandestină plină de dorinţe, trăiri puternice şi distructive, în aceeaşi măsură, corpul femeii devenind cheia comunicării emoţionale. Mai mult decât atât, îi mărturiseşte lui Nic iubirea pentru celălalt bărbat, îmbrăcând profilul Donnei Paula din proza scurtă a Matildei Serao. Astfel, prin aceste elemente, romancierul Cristi Nedelcu fixează cu abilitate caractere, tipologii, momente de interpretare psihologică, plăsmuieşte o analiză despre neliniştea umană, o investigaţie asupra părţii întunecate a fiinţei.

Preocupat de investigarea unui dosar al Securităţii comuniste, din care nu află răspunsurile la întrebările sale, Nic, ca o ironie a sorţii, descoperă o poveste similară de viaţă, petrecută cu câteva decenii în urmă care îl va ajuta să-şi reevalueze scara de valori. Cernat, un alt intelectual, cenzurat, hărţuit de Securitate, probabil asasinat, trăieşte, fără să ştie, lângă o soţie căzută şi ea sub impulsurile pasiunii, ale minciunii şi ale trădării. Personaj absent, a cărui imagine şi activitate sunt reconstruite asemenea unui puzzle, prin experienţa jurnalistică a lui Cristi Nedelcu, tânărul Cernat este un idealist, strivit de propriile idealuri. Simona, soţia sa, personaj situat între perfidie şi transgresiune, nu devine doar a altă adulterină, ci şi o „turnătoare”, fiind o unealtă a unui etnic maghiar, ofiţer al Securităţii.

Aceasta va plăti lipsa de măsură, nu doar prin pierderea celor doi, dar şi prin drama solitudinii, sentimentul vinovăţiei, senectutea înfrigurată. De altfel, cum ar spune Tommaso Scappaticci, atât Karina, cât şi Simona îşi pierd virtuţile conjugale şi sunt condamnate la un sentiment de ruşine şi de înfrângere.

Autorul se concentrează mai presus de toate asupra analizei pasiunii şi a adulterului care uneori poate copleşi starea sufletească feminină, şi totuşi nu merge atât de departe încât să se ocupe de dimensiunea scandalului social şi a urmelor peste timp. Prin sustragerea unui document cheie din dosar, Nic o salvează pe Simona de o eventuală judecată morală, lăsând-o să creadă că este singura deţinătoare a amprentelor trecutului, apărând în acelaşi timp şi imaginea lui Cernat care „avea dreptul la o altă posteritate, ba şi la o viaţă mai bună, care ambele îi fuseseră furate”, dar se salvează şi pe sine de acest adevăr cu care se identifică.

Ştie că adevărul lui Cernat rămâne undeva, în fundul unei mahalale pitoreşti, în Cimitirul Trandafirilor, un spaţiu real, recognoscibil prin reperele fidele identificate în roman, însă, conştientizează, în final, că: „nimic nu este nou sub soare. Nici măcar acest adevăr”, demersul artistic al scriitorului Cristi Nedelecu căpătând un accentuat caracter gnoseologic.