Atracţia literaturii pentru fotografie are o istorie aproape biseculară. Fie că devine metaforă, fie că este un detaliu metonimic al unui întreg misterios, imaginea fotografică deschide porţile către un spaţiu de mare fascinaţie pentru scriitori. Cortazár spunea: romanul şi nuvela se pot compara cu cinematografia şi fotografia, în sensul că atât fotograful, cât şi scriitorul aleg o imagine plină de sens, care funcţionează ca un fel de deschidere către ceva care depăşeşte cu mult fotografia sau povestea, atingând punctum-ul de care vorbeşte şi Roland Barthes.
Recentul roman al Simonei Antonescu, În umbra ei, ne conduce, ca şi volumul său de debut (Fotograful Curii Regale, 2015), în acest teritoriu fascinant, în care cuvântul şi imaginile se contaminează şi interferează, permiţându-i cititorului să absoarbă din fotografii noi instrumente metaforice şi retorice. Sub influenţa fotografică, scriitoarea realizează istoria unei familii şi a unui oraş-lume, surprinzând clipa în care oamenii şi lucrurile îşi dezvăluie esenţa, epifanizându-se.
Autoarea depozitează şi ordonează, în ceea ce s-ar putea numi un album de familie, amintirile mai multor generaţii, fotografiile contribuind la recuperarea trecutului şi la construirea identităţii. Arcul narativ se întinde pe o perioadă de peste o sută de ani, surprinzând şi schimbările sociale şi politice ale vremii. Este o scriere de atmosferă în care totul se întâmplă după ritualuri şi coduri precise pe care timpul le-a făcut imuabile.
În centrul poveştii se află destinul unor femei aprige, puternice şi fragile totodată: Simina, bunicile Vera şi Sada, Sebastiana, fiica Verei, şi sora sa Cornelia, fiica fiicelor Siminei, Sabina/ Simona, protagonista timpurilor moderne şi Sara-mică, încă o copilă, despre care nu ştim foarte multe, dar în care putem intui câte ceva din toate înaintaşele sale.
Simina reprezintă tipul femeii intuitive, stăpână pe sine, învăluită de mister, capabilă să se revolte, fără însă a se rupe cu totul de lumea arhaică în care trăieşte. La polul opus se află Sabina, indicele de modernitate al romanului, o nonconformistă, împletind maturitatea cu imprevizibilitatea. De altfel, toate personajele feminine moştenesc caracterul puternic şi fragilitatea de la Simina, Simona Antonescu construind mai multe ipostazieri ale feminităţii în oglinda timpului, demonstrând ceea ce Jules Michelet afirma, şi anume că lumea trăieşte prin femei. Personajele masculine, la fel de bine conturate, rămân cumva în plan secund, dar nu ar fi corect să le considerăm secundare. Ele reprezintă uneori stâlpi de susţinere, alteori, repere.
Chiar dacă nu abandonează niciodată realismul, ducându-l uneori până în formele sale cele mai tari, Simona Antonescu operează permanent cu simboluri, pe care le camuflează uneori în aspecte aparent banale, cum ar fi ochii schimbători ai Siminei, ori părul schimbător al fiicelor sale.Dovedeşte o deosebită măiestrie în jocul identităţilor şi al relaţiilor multiple. Practic, totul în roman este cel puţin dublu. Fiecare om este şi un alt om şi se raportează în mod fluctuant la sine şi la ceilalţi.
Întreaga naraţiune se referă temporal la un moment contemporan nouă, deschiderea uşii, o trecere, după mai multe decenii, dintr-o parte în alta a unei case, care echivalează cu conştientizarea faptului că în tot acest timp, ceilalţi, fuseserăm tot noi.
Spaţial, autoarea conturează o serie de geografii literare, având în centru un spaţiu mitic, casa cu marchiza de sticlă din Galaţi, un oraş cât o lume întreagă, căci să locuieşti într-un mare port e ca şi cum ai locui în Turnul Babel. De aici pornesc şi/ sau aici ajung toate drumurile şi destinele.
Fotografia este mobilul între naraţiuni, putându-se observa că principala sa caracteristică este prezenţa ontologică şi nu funcţia de comunicare semiotică, exact ca în teoria lui Roland Barthes. Această calitate îi conferă o înfăţişare perturbantă şi o conectează cu timpul, distanţa, melancolia. Totul porneşte de la un perete plin cu fotografii de familie, intercalate cu oglinzi care atrag privitorul în trecut, antrenându-l într-un periplu secular, care se încheie cu descoperirea peretelui geamăn, într-o parte a casei considerată, până atunci, demult şi definitiv pierdută.
Există, pe tot parcursul poveştii, indicii că romanul are tentă autobiografică. În umbra ei ar putea fi citit şi ca În umbra mea, după cum arată şi dezvăluirea finală. Prezenţa autoarei este însă mult mai puternică decât o arată aceasta, căci, după cum mărturisea la un moment dat, în treacăt: Nimeni nu poate să povestească despre altcineva. Singura poveste pe care o poţi spune este povestea ta. Chiar şi atunci când istoriseşti întrebări trăite de alţii, tot despre tine vorbeşti.