COLINA VÂNTULUI
de Carmine Abate
(Ed.
Mondadori, 2012, Premiul Campiello, 2012)
Prezentare
şi traducere din limba italiană de Marin Budică
Carmine Abate
s-a născut în 1954 într-un sat arbëresh (în care se vorbeşte un fel de
italo-albaneză) din Calabria. Fiindcă tatăl său a emigrat în Germania în
căutare de lucru, fiul îl urmează la Hamburg. În Germania debutează ca
prozator, prima carte fiind scrisă în limba germană (Den Koffer und weg!). A
continuat să scrie, în italiană, romane şi eseuri cu care a câştigat numeroase
premii. Cărţile lui sunt traduse în Franţa, Statele Unite, Germania, Olanda,
Grecia, Portugalia, Albania, Kosovo.
Cu La collina
del vento (,,Colina vântului) a câştigat Premiul Campiello în 2012. Cităm
din prezentarea cărţii în interiorul copertei I: ,,Carmine Abate dă viaţă unui
roman cu un ritm şi un limbaj seducătoare, care porneşte de la Alberto,
tenacele patriarh, la începutul secolului XX (
) şi ajunge până la ultimul
Arcuri, omul zilelor noastre care alege să plece departe. La collina del
vento este saga pasionantă şi antrenantă, epică şi eroică, a unei familii
pe care nicio adversitate nu reuşeşte s-o îndoaie, pe care nici un vânt nu va
putea vreodată s-o îmblânzească.
După
patru ani, opt luni şi şaisprezece zile
de despărţire impusă de condamnarea la domiciliu forţat, familia Arcuri
se regăsi unită şi liberă să surâdă şi să meargă înainte, ca şi cum dintr-o
dată un soare de foc arsese vălul de tristeţe care înfăşura casa lor. Acel
soare era Arturo, activ şi tenace de parcă revenise din război, cu diferenţa că
acum avea un aspect sănătos, pielea netedă şi bronzată, fizicul mai robust,
ochii strălucind de vise şi speranţe.
Graţie
tovarăşilor săi condamnaţi la domiciliu forţat cu care avusese discuţii în
fiecare zi la Ventotene, demonstra o mai mare conştiinţă politică şi o discretă
pregătire ideologică. Cunoştea pe de rost fragmente din Manifestul
Partidului Comunist şi reuşea să vorbească, la nevoie, o italiană destul de
corectă, poate un pic cam de miting, dar care îi impresiona pe interlocutorii
săteni. Devenise totuşi mai puţin ingenuu şi mai precaut: ducea înainte
bătăliile lui politice pe ascuns, întâlnindu-şi tovarăşii în căsuţă şi
explicându-le ce înseamnă comunismul, capitalismul, lupta de clasă. Pentru el,
duşmanii care trebuiau să fie răpuşi erau fascismul şi latifundiile, două feţe
ale medaliei injustiţiei, incarnate ambele în figura lui don Lico.
Nu
toţi erau de acord cu această simplificare, pentru că don Lico le da multora
pământ în arendă, şi ziceau: e adevărat că plătea dublu şi că nu voia să audă
motive dacă recolta unui an era până la urmă rea, totuşi, graţie lui nu mureau
de foame.
Lui
Arturo îi cădeau braţele şi încerca să-i convingă cu utopiile lui mai mult
anarhice decât comuniste: «Tovarăşi, nu trebuie să ne mulţumim cu fărâmături,
pământul aparţine celor care îl muncesc şi într-o zi latifundiul lui don Lico va fi al vostru. Îndată ce cade
fascismul, îi vom plăti lui don Lico, care ne-a ruinat viaţa, vom ocupa
pământurile, dar de data asta vom refuza pomenile: ori totul, ori nimic!»
«Şi
când cade fascismul, tovule?» îl întrebau în cor tovarăşii.
«Curând»,
răspundea vag, «foarte curând», şi privirea îi alerga după un punct îndepărtat
şi luminos.
Când
Michelangelo se întorcea de la Catanzaro în vacanţe îşi găsea tatăl în centrul
atenţiei generale. Pe colină, în faţa tovarăşilor, sau în casă, în faţa celor
din familie, deseori îl auzea povestind despre zilele petrecute la Ventotene, o
insulă minusculă, lungă ceva mai mult de doi kilometri şi jumătate, lată de mai
puţin de un kilometru, unde lucrase într-o pescărie pentru nimica toată. În
momentele libere se plimba în sus şi în jos prin insulă, admirând portul roman,
stâncile, pe care oamenii locului le numeau Sconcigli, Cala Bataglia,
rămăşiţele din Villa Giulia şi Salierele. Îl cuprindea mâhnirea când era smuls
din faţa acestor frumoase privelişti şi se regăsea iar înconjurând grindurile
mării, mărşăluind ca un peşte aruncat pe plajă. Uneori îi întâlnea pe tovarăşii
condamnaţi la domiciliu forţat pe nedrept, toţi oameni instruiţi, trimişi acolo
din motive politice. Şi această nedreptate îi unea, îi făcea să se simtă ca
fraţii, dar îi şi consuma interior, ca sărătura marină pe care o respirau.
Pentru el necazul cel mai mare era că timpul nu trecea niciodată şi i se părea
că înnebuneşte la ideea că nu va putea să-şi vadă soţia încă tânără şi plinuţă,
fiii care creşteau, părinţii care îmbătrâneau, colina Rossarco care înflorea în
fiecare primăvară departe de el.
Michelangelo
era atent la buzele lui în continuă mişcare şi doar rareori reuşea să-i
povestească faptele mai interesante întâmplate în timpul absenţei sale: «De-ai
ştii, tati, ce vedere frumoasă e când sapă profesorul, te-ai aştepta ca
dintr-un moment în altul să scoată afară o piatră, o comoară, o urmă oarecare
din Krimisa. Însă într-o zi au scos afară două schelete şi profesorul a înţeles
imediat că nu sunt antichităţi acolo şi zice că colina e un mormânt de secrete
sângeroase, zice chiar că e
».
Tatăl
îl urmărea puţin timp, distrat, apoi îl întrerupea brusc: «Destul. Ştiu totul,
Michč, tot. Nu te încapăţâna cu povestea asta». Şi din nou profita de
afecţiunea fără limite a fiului şi celor din familie ca să-şi expună până la
plictiseală ideile lui despre egalitate şi justiţie socială şi să denigreze
fascismul, uitând că într-un sat mic, cum era Spillace, şi zidurile au urechi.
Părinţii
bătrâni îl ascultau perplecşi şi îngrijoraţi, dar nu ziceau nimic. Cea mai
solidară cu el era Sofia Antonia, care era de partea lui şi care sta tot timpul
lângă el, îi mângâia mâinile, părul, mustăţile, îl săruta continuu, să
recupereze multele sărutări care i-au lipsit în trecut.
Soţia
Lina, ca de obicei, făcea pe avocatul diavolului: «Şi dacă aceşti comunişti ai
tăi vin cu adevărat şi înhaţă pământul nostru?».
«A,
nu drăguţă, nu va fi atins nici un fir de iarbă de pe colină, pentru că noi ne
muncim pământul, noi nu suntem exploatatori ca don Lico», o liniştea soţul şi
în faţa tuturor îi aplica o ciupitură afectuoasă pe obraz însoţită de o privire
intensă care trimitea la nopţile cu dezmierdările amoroase rămase în urmă.
Fiul
înţelegea, nu mai era un copil, şi se simţea fericit: în fine, avea un tată în
carne şi oase, care mirosea a transpiraţie şi a colina Rossarco, şi nu o carte
poştală aseptică, plină de tristeţe.
Seara,
Arturo îi învăţa să cânte la chitară şi Michelangelo, care studia totuşi muzica
la şcoală, învăţa cu pasiune. De obicei li se alătura Ninabella, care ştia să
cânte mai bine ca fratele ei: «Cântă inima mea/ departe de tine niciodată nu
trec orele mele/ în piept bate tare a ta durere/ cântă inima mea». Era unul
dintre multele cânticele pe care Arturo le compusese în timpul domiciliului
forţat la Ventotene şi Ninabella îl cânta cu vocea caldă de îndrăgostită,
privindu-l vrăjită.
Mama
şi bunica aţâţau focul sau găteau, ori cârpeau sau făceau ciorapi, dar ca prin
minune nu exprimau niciodată în cuvinte fericirea care se ivea pe chipurile
lor.
Bunicul
Alberto ţinea ochii închişi, poate moţăia, poate se bucura de muzică,
urmându-şi fantasmele lui. Şi cel puţin de trei ori pe zi îi cerea nepotului:
«Când vine profesorul nostru?». Nu venea ceasul când să-l întâlnească pe Paolo
Orsi, să-i vândă monedele ca să le fie de folos, mai ales lui Michelangelo,
care purta numele celor doi fii ucişi în război, chiar dacă prin revenirea lui
Arturo situaţia economică se îndrepta din lună în lună.
«Profesorul
va veni în curând. Stai liniştit, bunicule. E un om de cuvânt», îi repeta
nepotul şi spera, visceral, ca dorinţa bunicului să se împlinească foarte
repede.
Într-o
dimineaţă, în timpul lecţiei de istorie, profesorul îl autoriză pe Michelangelo
Arcuri să iasă de urgenţă din şcoală, la cererea familiei, care trimisese o
rudă să-l ia.
În
afara aulei îl aştepta unchiul Gigino, care îi dădu imediat ştirea cea rea:
«Michear, trebuie să te însoţesc acasă fiindcă bunicul tău e pe moarte
Trebuie
să ne grăbim, altminteri pierdem
funicularul şi trenul».
Michelangelo
nu plânse, nu trebuia, îşi promisese lui însuşi că nu va plânge pentru nimic în
lume, dar înăuntrul lui simţea un cutremur care îi zgâlţâia inima: bunicul e
deja mort, desigur, gândea obsesiv unchiul Gigino nu mi-a spus tot
adevărul, să nu disper, sau poate e încă viu, poate şi-a revenit, nu, nu, a mai
fost odată cu un picior în groapă şi apoi şi-a revenit.
Făcură
o călătorie mai rapidă şi mai costisitoare ca de obicei, coborâră în gara din
Crotone, de acolo luară trenul poştal până la intersecţia de la Spillace şi
ultima porţiune o acoperiră pe jos, aproape fără să schimbe vreun cuvânt, ci
doar câteva priviri obosite. Înainte de
a intra în sat, după trei ore de la plecarea din Catanzaro, unchiul Gigino îi
spuse adevărul: «Bunicul tău a murit ieri, în somn, după prânz. A fost o moarte
frumoasă, nu şi-a dat seama de nimic».
Uliţa
casei era plină de oameni, care se dădură repede în lături cu un murmur
tânguitor, să treacă Michelangelo. Îndată ce-şi văzu fiul, Arturo îi ieşi în
întâmpinare şi îl strânse puternic în braţe printre hohotele de plâns şi
strigătele celor din familie, care se uniră cu ei într-o îmbrăţişare colectivă,
apoi îl smulse din grup şi îl duse în faţa sicriului tatălui său. «Dă-i ultimul
sărut, Miche. Bunicul nu făcea altceva decât să întrebe de tine în aceste
ultime zile, şi să ceară să te trimit în continuare la şcoală. De tine şi de
colina noastră îmi vorbea în fiecare zi».
|
|