Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Într-o după-amiază de aprilie, îl suni pe Nicolas pentru a-i propune să mergeţi la cinema. Nu e liber. Are întâlnire la Beaubourg cu sora lui, pentru a merge la expoziţia Tinguely. Trebuie să se grăbească, şi-aşa e în întârziere.

— Pot să vin şi eu?

— Dacă vrei, dar dă-i bătaie.

Eziţi chiar înainte de plecare, după care te schimbi rapid. În locul blugilor jegoşi îţi iei o pereche de pantaloni curaţi, bej, şi tricoul cu o cămaşă albă, aproape călcată. Pentru aprilie, e o vreme tare frumoasă. Îţi ridici mânecile cămăşii lăsând la vedere braţele acoperite cu un puf fin, şaten. Cu linia 1 ajungi cam în zece minute. Dai de Nicolas în hol, chiar înainte să apară sora lui.

Iar sora lui sunt eu.

— Thomas? Ce te-ai mai schimbat!

Cât pe ce să zic: „Ce-ai mai crescut!” Zâmbeşti.

Ultima dată când ne-am văzut a fost cu un an şi jumătate în urmă, în Bretania, în vacanţa de vară. Degeaba îţi spune Nicolas că a început să respire abia în ziua în care am plecat în Statele Unite, degeaba îţi spune cât sunt de tiranică, de isterică şi de moralizatoare – într-un cuvânt, de căcat –, ştii că are pentru mine o mare admiraţie. Sunt cu şase ani mai mare decât el, decât tine. La douăzeci şi şase de ani, deja predau la facultate. Şi eu sunt absolventă a Şcolii Normale Superioare, cu drept de predare a filologiei clasice. Doi ani am fost la Yale. Ăsta mi-e CV-ul. Simţi tu însă bine că mai e şi altceva. Pentru început: teza de doctorat la care lucrez este despre Sade. Or subiectul Sade numai neutru nu e. L-ai citit, ştii la ce să te-aştepţi. O sadică. Te cam inflamezi la gândul ăsta. Îţi închipui cum îi dau pantalonii jos lui frate-meu şi-i trag o bătaie la fundul gol. Idee extrem de excitantă, dar pe care nu i-o împărtăşeşti lui Nicolas, fiindcă s-ar putea să fie pudic şi mult prea moral, chiar dacă nu-şi dă seama.

S-ar părea că se înţelege mai bine cu mine de când m-am întors din Statele Unite. Sunt ceva mai tolerantă. Nu mai stă cu părinţii noştri, aşa că se află mai puţin sub lupa privirii mele critice. Ai aflat de la el că astă-iarnă am suferit o mare decepţie în amor: americanul pe care l-am cunoscut în State şi de care m-am îndrăgostit nebuneşte m-a părăsit. Eşti curios. Îţi plac femeile care au trăit poveşti dureroase de iubire. Nu mai eşti entuziastul care descoperă sexualitatea, ca Nicolas anul ăsta. Ştii ce înseamnă femeile şi dorinţa. I-ai citit pe Proust şi pe Casanova.

În expoziţie faci pe ghidul. Nu ştiu ce să cred despre sculpturile astea ludice şi colorate. Compui un discurs împănat de referinţe şi de jocuri de cuvinte. Nicolas îţi dă replica şi râdeţi la greu. Dar, de fapt, toată povestea doar între tine şi mine se petrece. Îţi dai seama după semne imperceptibile. Rămân alături de tine şi braţele ni se ating uşor. Când treci în spatele meu pentru a-mi arăta detaliile unei sculpturi încă şi mai bizare, simţi magnetismul creat de trupurile noastre aflate la doar câţiva centimetri. Mai am puţin şi mă sprijin de tine. Îmi atingi în treacăt braţul şi freamăt. Absolut lipsită de inhibiţii, cu o libertate a adresării care te înnebuneşte, îţi povestesc că, în Statele Unite, graţie modului de viaţă din campusul studenţesc şi petrecerilor la care French girl avea grijă să fie de fiecare dată invitată, am cunoscut mulţi bărbaţi. Îmi răspunzi scurt. Desenăm harta lumii după cuceririle noastre. Cu toate că am cu şase ani mai mult – diferenţă importantă la această vârstă – simţi că între noi este o egalitate perfectă. Suntem pe aceeaşi lungime de undă.

La ieşirea din muzeu, vă părăsesc. De faţă cu fratele meu nu ai cum să-mi ceri numărul de telefon.

Peste o săptămână, Sibylle organizează o mare petrecere la ţară. Surprins, te bucuri când mă zăreşti. Am venit împreună cu fratele meu. Ca să te revăd? Cu o ţigară în colţul buzelor, mă priveşti cum dansez un slow cu Sébastien, ţeapănă ca un par, şi te întrebi dacă nu cumva rişti să te vezi dat la o parte. Ieşi să fumezi un joint cu gaşca şi, la întoarcere, în sfârşit sunt singură. Mă inviţi la dans.

Nu pierzi timpul. Mă anunţi din capul locului că nu-ţi plac fetele de vârsta ta. Ai o predilecţie pentru cele mai tinere, pentru nimfete, sau pentru cele mai mari – dintre care şi eu fac parte, se-nţelege. Îmi povesteşti despre legătura ta cu o femeie de treizeci şi opt de ani – o babă, aşadar –, care te plătea ca s-o iubeşti. Sesizezi că nu mă şochează. Îţi mărturisesc că, spre deosebire de ce-şi închipuie gaşca asta de băieţei excitaţi, nu sunt o dezvirginatoare şi, din punct de vedere sexual, am nevoie să fiu dominată. Francheţea mea te electrizează.

— Pică bine. Sexual, sunt un dominator.

Mă priveşti până-n adâncul ochilor. Roşesc. Mă răsuceşti, ridicându-mă de la pământ. Sunt mai grea decât îţi închipuiai, aşa că ne prăbuşim pe ringul de dans în hohotele de râs ale celorlalţi. Şi tu hohoteşti: chiar că eşti regele stângăciilor. După dans, ne despărţim. Aproape c-am spus prea multe.

A doua zi, când pleci din casa de la ţară, ai numărul meu de telefon, şi eu pe-al tău. Simţi că cel mai bine ar fi să aştepţi să te sun. De unele ocazii trebuie să profiţi imediat, pe altele trebuie să le laşi să mai tânjească. Peste câteva zile, sună telefonul. Îţi propun să mergem să vedem un film al lui Stephen Frears, care abia a ieşit,

Dangerous Liaisons. Exact filmul ăsta doreai şi tu să-l vezi.

— Perfect. Atunci, ne vedem mâine?

— Până joi nu sunt liber.

Mai sunt patru zile. Par destul de contrariată. Te fereşti să-mi mărturiseşti că urmează să munceşti două din următoarele trei nopţi. Simţi că discreţia este cea mai bună strategie.

Îmi sugerezi La Pagode, pe care îl preferi marilor cinematografe comerciale. Ritmul îndrăcit al filmului şi expresivitatea lui John Malkovich ne umplu de exaltare. Când palma ta se lasă pe genunchiul meu, în întuneric, nu o dau la o parte. În metroul care ne duce la tine, ne simţim uşor stânjeniţi. Acum se pune problema de a duce tacit planul până la capăt. Dacă te urmează până în cămăruţa ta o sadică împănată de diplome, asta nu se întâmplă de florile mărului. Urcăm şapte etaje pe jos, pe scara de serviciu, dar îmi atragi atenţia asupra prestigioasei adrese, chiar în spatele Ambasadei Statelor Unite. Aşezaţi pe marginea patului, degustăm ouă în aspic şi tarte, bând vin alb. Însă lucrurile nu se petrec aşa cum ai prevăzut.

Fiindcă nu poţi să mi-o pui, după cum se zicea prin secolul al XVIII-lea. Ţi-e ciudă. Nu ţi s-a mai întâmplat niciodată până acum. Pe un ton care te face să simţi diferenţa de vârstă dintre noi, îţi spun că nu e grav: bărbaii sunt fragili, nu le trebuie mult pentru a-şi pierde echilibrul. De la înălţimea celor douăzeci şi şase de ani ai mei, te liniştesc: am petrecut o seară minunată. Îmi place să vorbesc, iar tu eşti un ascultător foarte bun, chestie care te face să uiţi de pană. De altfel, fără îndoială, alcoolul e de vină. Eu abia dacă am băut un pahar, tu ai terminat sticla.

Adormim, tu ţinându-mă-n braţe, pe la spate. În zori, când te trezeşti şi când eu încă mai dorm, vraja se rupe. Iar plăcerea vine cu blândeţe. Te linişteşti. Mă-ntorc, îţi surâd, îţi mângâi spatele fără fir de păr şi coapsele.

— Ai avut un accident?

Observasem cele două cicatrice verticale de pe coapsele tale.

— Am fost operat la şase ani. O necroză a şoldurilor.

Am stat un an în spital.

— Pe bune?

Prezenţa trupului tău masiv şi sănătos tun şterge imaginea copilului bolnav de pe patul de spital. Am trecut însă la o altă parte a corpului tău. Şi a doua oară e la fel de bine ca prima.

De comun acord am botezat relaţia noastră pe cale de a se naşte „prietenie erotică”. Nu e vorba despre dragoste. Sentimentul care ne uneşte este unul uşor şi vesel. Nimeni nu trebuie să afle ce este între noi, mai ales fratele meu şi gaşca lui. N-ai nimic împotriva secretelor. E bine să ai mai multe vieţi. E bine să te întâlneşti cu Nicolas, să bei şi să te distrezi cu el fără a trăda prin vreo aluzie faptul că eşti aşteptat de sora lui. După câteva săptămâni te invit în garsoniera mea spaţioasă. De acum aici vom dormi – în patul mare în care am făcut astă-toamnă dragoste cu americanul meu, când l-am văzut pentru ultima oară. E singurul lucru despre care nu-ţi vorbesc. Relaţia noastră fizică este din ce în ce mai puternică. Eşti un amant plin de imaginaţie, cu degete şi limbă agile. În seara în care îţi povestesc că un prieten m-a ofensat cândva declarându-mi că nu am deloc picioare frumoase, mi-ai lins toate degetele de la picioare, unul după altul, iar eu am fost înnebunită de plăcere.

Într-o dimineaţă îţi propun să aruncăm o privire pe laptopul adus de mine din Statele Unite – în primăvara lui ’89 nici un cunoscut de-al tău nu are aşa ceva – la romanul pe care l-am scris astă-iarnă pentru a putea supravieţui durerii din iubire. Încrederea pe care ţi-o acord te flatează, dar te şi nelinişteşte. Doar ştii cum e cu toate romanele astea scrise de liceeni buboşi, care se pricep la toate: texte ce se vor inteligente ale unora care se cred buricul pământului, de te-apucă toţi dracii. Poate-ar fi mai bine să te abţii, dar curiozitatea te-mpinge de la spate. Citeşti o pagină. Un cuplu se ceartă. Apeşi pe tasta cu săgeată pentru a ajunge la următoarea pagină. Ridici ochii către mine, care te privesc înspăimântată.

— Îţi provoacă dorinţa de a continua.

Suntem la fel de liniştiţi şi unul, şi altul.

Deşi ne telefonăm aproape zilnic şi ne vedem de mai multe ori pe săptămână, îţi interzic în continuare să vorbeşti cu cineva despre relaţia noastră. Nu există nici un pact de fidelitate între noi. Într-o dimineaţă te sun pentru a-ţi povesti ce noapte incredibilă am avut. Nu reuşeam să adorm şi mă gândeam atât de concentrată la americanul meu, încât îmi clănţăneau dinţii. Nu puteam să te rog să vii până la mine fiindcă erai de serviciu la hotel. Pe la două dimineaţa am format numărul unui poet cu ochi catifelaţi, pe care l-am cunoscut la fratele meu. Îl ştii şi tu: cel pe care amicul tău Franck s-ar lăsa şi ars pe rug numai să-l vadă gol puşcă. Or eu chiar aşa l-am văzut. Uşor nu mi-a fost. Râzi la unison cu starea mea deşănţată. Fiecare vorbă trimite către tine o mică săgeată care se înfige într-un loc tare sensibil. Când închizi, ai un gust amar.

Te sun peste două zile. Vreau să te văd diseară. Nu eşti liber.

— Cinez cu o nimfetă pe care-o meditez la mate.

— Vino după.

— Păi am şi ceva planuri cu nimfeta, sper s-o aduc la mine.

— Aha!

— Sper că n-am sunat prea devreme. Cum a fost noaptea?

— Excelentă, mulţumesc de-ntrebare.

— Nimfeta mai e pe-acolo?

— A plecat. Are cursuri.

— Şi-a fost bine?

— Foarte bine.

Nu mai scot nimic de la tine. Eşti convins că noaptea mea a fost groaznică. Degeaba mă prefac eu că te felicit, nici vorbă să mai existe complicitate. Ziua următoare nu dai nici un semn de viaţă. Peste încă o zi te sun eu. Vreau să te văd. E urgent. Nici nu ne întâlnim bine la La Palette că-ţi şi declar că doresc să schimb termenii pactului: aşadar, o prietenie erotică, dar exclusivă. Nimfeta m-a speriat, ai jucat bine momentul. Fără a-mi mărturisi că noaptea libertină ţi-ai petrecut-o în compania romanului meu, îmi spui că l-ai citit şi ţi-a plăcut. Nimic nu m-ar putea bucura mai mult. Simţi că ai sărit dintr-odată încă douăzeci de trepte pe scara intimităţii mele. Amantul meu româno-american devine un erou al mitologiei tale. Îl numeşti „monstrul”.

Câteva zile mai târziu apar rezultatele concursului. Te duci şi-ţi cauţi numele pe lista lipită pe gard. La litera B nu apari. Nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor. Anul acesta ai fost cel mai bun din clasa ta care vă pregătea pentru Şcoala Normală Superioară. Incredibil. Cum e posibil când sunt primiţi atâţia cretini? E de neconceput. Dacă ai fi fost acceptat la scris, erai convins că mai departe ar fi mers strună: ai destul papagal cât să iei de cinci ori oralul. Dar nu ţi-a fost acordată şansa. Cum să-ţi anunţi mama, a cărei unică ambiţie e să te vadă normalist ca Sartre şi Nicolas?

— Alo?... Nu.

La celălalt capăt al firului, mama ta plânge. Din ea ţâşnesc emoţii care-ţi rămân înfipte-n inimă.

— E numai vina ei!

— Vina cui, mami?

— A surorii lui Nicolas! A vrăjitoarei ăleia!

Nu-ţi poţi reţine un zâmbet. Mama ta e singura persoană căreia i-ai vorbit despre legătură noastră. Mamei tale îi poţi spune orice. Nici măcar nu e nevoie să-ţi termini frazele: înţelege doar din jumătăţi de cuvinte şi râde înaintea ta. Sunteţi una şi aceeaşi fiinţă. Mama ta şi inteligenţa ei vie ca o flacără: nici o autoritate nu o subjugă pe ea, care nu a făcut studii şi care a învăţat totul ca autodidactă. Când auziţi vreun imbecil la radio, la televizor ori în altă parte, e mai rapidă decât tine în a ridica degetul strigând: „La puşcărie! Să fie băgat la puşcărie pentru mediocritate!” Citiseşi fraza asta într-o piesă a lui Montherlant şi devenise deviza voastră. Ţineai s-o impresionezi. Pe sora mai mare a prietenului tău pe care mama ta îl consideră atât de inteligent. O femeie mai mare decât tine, care predă la universitate. Şi care iese cu tine, un puşti de douăzeci de ani. Mama ta e mândră de cuceririle tale. Poate-ar fi fost mai bine să-ţi fi ţinut gura, fiindcă aşa a descoperit ţapul ispăşitor.

Peste un ceas bate cineva la uşă. Vrăjitoarea. Plănuiserăm să ne vedem seara. Nu mi-ai zis că urma să se afişează rezultatele la scris. Nici măcar nu te gândeai la asta. Era evident că-ţi vei regăsi numele pe listă şi că de a doua zi aveai să treci la treabă. Iar eu urma să te pregătesc pentru oral. Îmi deschizi. În loc să mă iei în braţe, te aşezi din nou pe pat, cu spatele încovoiat. Şi-mi dai vestea.

— Vai!

Analizăm împreună posibilităţile: fie dai din nou examenul în calitate de candidat autonom, fie o iei pe alt drum. Întrucât nu intenţionezi să ajungi profesor, diploma de la Şcoala Normală Superioară nu ţi-ar folosi la nimic. Însă îţi pare rău după bursă, bun, dar mai există şi alte mijloace de a câştiga bani. Mereu te-ai descurcat. Te scoţi tu cumva. Este prima dată când vorbim doar despre tine şi observi că pot fi şi drăguţă. Îmi spui că mama ta dă pe mine vina eşecului tău şi că-mi zice „Vrăjitoarea”.

— Vrăjitoarea? De ce?

— Pentru că de când ne cunoaştem îmi petrec timpul numai cu tine, altceva nu mai fac. Sau, mai degrabă, nimic altceva. Mama crede că-mi risipeşti tinereţea. Şi cam aşa e!

— Când ne-am cunoscut, dăduseşi deja examenul scris, nu? Deci nu e vina mea! Mă iei pe după umeri şi zâmbeşti.

— Ei, nu, nu e vina ta. Nu mi se pare că abuzezi de mine mai mult decât abuzez eu de tine. Maică-mii nu-i place să se atingă cineva de odorul ei, asta-i tot.

Suntem împreună de aproape două luni. Relaţia noastră s-a transformat. E din ce în ce mai intimă şi mai tandră. Ne sunăm zilnic. Semănăm tot mai mult a cuplu. Nopţile în care nu lucrezi la hotel, dormi la mine. Ne bem cafeaua ascultând CD-ul cu Kind of Blue al lui Miles Davis, pe care mi l-ai făcut cadou. Într-o dimineaţă, când m-am aşezat la birou, după micul dejun, îţi strecori mâna prin decolteul bluzei mele de pijama din mătase albă – o pijama provocatoare pe care o îmbrac pentru tine.