(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Christoph Ransmayr, cunoscut pentru cărţile lui pe teme captivante, scrise cu măiestrie şi eleganţă stilistică, este considerat de mulţi critici cel mai important scriitor contemporan de limbă germană. Recent a publicat o nouă capodoperă, a cărei traducere va apărea curând la Humanitas: un roman plin de culoare, de personaje fascinante, recreând între filele sale o lume de magie şi forţă.

Ransmayr, autor a numeroase bestseller-uri, a câştigat numeroase premii literare şi scrierile lui au fost traduse în peste 30 de limbi, inclusiv a noastră.

Abilitatea sa de a împleti fapte istorice cu ficţiune este fermecătoare. Pe acest fundal, a plasat intriga romanului în China medievală, presărându-l cu imagini superbe despre fugacitatea timpului, pe care numai forţa narativă enigmatică a unui scriitor plin de talent îl poate „prinde”.

Autorul dovedeşte că literatura atemporală e precum ceasul atemporal: valabilă în toate timpurile şi locurile. El ne transportă într-o lume îndepărtată din toate punctele de vedere şi ne îngăduie să o vedem prin ochii uimiţi ai personajului său principal. Dar sub vălul acestei lumi exotice ne descoperim pe noi înşine, în propriul spaţiu, propriul timp şi cu propriile visuri de atemporalitate şi eternitate. Aceasta este măiestrie pură!

Faimosul ceasornicar, bijutier şi constructor de automate englez Alister Cox este invitat de Qiánlóng, marele Împărat al Chinei, la Curtea acestuia, spre a construi o serie de ceasornice care pot măsura mersul timpului – al fericirii, al iubirii, dar şi al bolii şi morţii. Ransmayr îşi bazează povestea şi pe câteva personaje istorice. Real este şi faptul că o parte din obiectele de artă create de Cox pot fi găsite şi azi la Beijing. Dar autorul a brodat în jurul acestei baze adevărate, aşa încât ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor mereu surprinşi ai cititorilor este rodul fanteziei lui debordante. Iar conflictele puternice care izbucnesc în carte ne marchează emoţional: căci ele se desfăşoară pe multiple planuri, inclusiv cel afectiv.

În Oraşul Interzis, în care viaţa este în umbra unuia dintre bărbaţii cei mai puternici din istorie, iar Curtea este dominată de frică, Cox şi asistenţii lui creează automatele cele mai incredibile. Numai că Împăratul, cunoscut şi ca „Stăpânul Timpului”, îi dă lui Cox încă o sarcină: să inventeze un ceas care măsoară nu numai trecerea timpului, ci însăşi eternitatea. Este posibilă realizarea unui vis atât de îndrăzneţ? Ce va face Cox, căci a se opune poruncii Împăratului ar putea însemna moartea lui şi a camarazilor lui? Va încerca el oare să împlinească această cerinţă imposibilă? Să realizeze irealizabilul?

Rămâne ca cititorul să descopere răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele. Noi vrem doar să mai subliniem că, pe lângă povestea ca atare – în care ideea, plus realizarea ei artistică se îmbină într-un tot impresionant – şi finalul este neaşteptat... o capodoperă în sine.

„Cel mai mare scriitor contemporan de limbă germană.” (La Repubblica)

„Ransmayr – un fenomen.” (Le Monde)

„Un maestru iscusit al literaturii.” (Le Magazine littéraire)

„Ce artă desăvârşită! Literatură de clasă mondială.” (Andreas Platthaus, Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„De resurse nelimitate dispun nu numai constructorii de ceasornice care au libertatea să folosească pentru maşinăriile lor tot mai fantastice oricâte nestemate şi metale există în trezorerii şi în mine. Nici Ransmayr nu trebuie să pună limite bucuriei debordante de a descrie: în acest cadru exotic, niciun superlativ nu trebuie să se justifice. [...] Cititorul îşi revine cu greu din uimire. Lui Ransmayr îi stă la dispoziţie dintotdeauna, încă de la primele lui romane de succes, un limbaj impresionant.[...] Ransmayr este un virtuoz.[...] El este filozoful timpului.” (Die Welt)

„Totul este alegorie... Asta face farmecul poetic al acestei cărţi atât de speciale... Ransmayr trezeşte cu subiectul romanului său o sete de cunoaştere spirituală.[...] Angrenajul de mecanică fină al romanului său este construit cu mare iscusinţă.” (Die Zeit)

Mai mult decât orice altă perturbare pricinuită de aceşti mecanici de precizie din Anglia în ordinea seculară a Curţii, îi revolta pe mandarini, pe generali, pe maeştrii de ceremonie şi chiar şi pe meseriaşii care se îndeletniceau cu îngrijirea şi întreţinerea zidăriei, a acoperişurilor aurite, în formă de cioc sau a podelelor lăcuite, că sub influenţa străinilor secau unele dintre marile fluvii ale Chinei:

Huang He, Lan Chang Jiang şi chiar Heilong Jiang, Fluviul Dragonului Negru, considerat a fi legătura directă dintre zei, demoni şi oameni – toate deveneau pe zi ce trecea mai înguste şi nivelul lor scădea. Valurile lor argintii, mai mult bănuite decât efectiv vizibile, erau luate în vaze de sticlă şi duse de eunuci din Pavilionul Negru pe insula englezilor înconjurată de frunze de lotus plutitoare. Împăratul încuviinţase – ceea ce li se părea de neconceput până şi celor mai inteligenţi şi înţelegători dintre supuşi – ca fluviile, râurile şi lacurile de mercur să fie deviate spre o maşinărie pe care Curtea începu s-o urască: o maşinărie care urma să indice drumul din tot ce însemna ordine în atemporalitate!

Macheta Imperiului părea să se transforme prin scăderea apei marilor lui fluvii într-o profetizare plastică, ameninţătoare: cu lumina de argint în curs de dispariţie a rizomului său din vine de apă făcut exact pe măsură pălea şi strălucirea munţilor, oraşelor şi fortăreţelor realizate din alabastru, grafit, nisip de cuarţ şi lemn din arborele de fier. Chiar şi sticlirea calotelor de gheaţă pe munţii cei mai înalţi – în Pavilionul Negru neridicându-se mai sus decât nişte muşuroaie de furnici – şi oglinzile mărilor riscau să orbească.

Şi totuşi, la început nu îndrăzni nimeni să exprime nici măcar ţinându-şi mâna la gură ceea ce credeau cei care văzuseră cum în acest pavilion un fluviu se transforma într-un pârâu, un râu într-un fir de argint, iar lacurile deveneau cratere goale: străinii îl vrăjiseră pe Sublim sau îi făcuseră farmece cu instrumentele şi uneltele lor fine ca acul?

Sublimul încuviinţă ca acolo unde râuri din mercur decoraseră mai-nainte macheta Imperiului său să fie presărate acum şpanuri de argint ca substitut, pilituri care nu erau capabile să producă nici măcar pe departe acea impresie de viu pe care o producea metalul lichid de care se abuza pentru construirea unei maşinării inutile. Sublimul încuviinţă ca cele mai puternice şi sfinte fluvii să fie duse ca material pentru ideile delirante ale câtorva străini fără grai în locuinţa lor şi la bancurile lor de lucru, pe care se îngrămădeau aur, platină, diamante şi cele mai preţioase nestemate şi cristale.

Nu au prea avut vreun efect puţinele voci liniştitoare ale iniţiaţilor care aminteau de faptul că şpanurile de argint erau presărate numai până ce avea să sosească în sfârşit un transport cu mercur nou a cărui livrare din Shanghai fusese întârziată. Pacea estivală era ameninţată, ba chiar batjocorită de aceşti străini. Ceea ce-i făceau englezii Sublimului era vrăjitorie – sau un blestem care poate că nu avea cum să fie spălat decât cu sângele lor.

Cox, Merlin, Lockwood şi nici măcar Kiang nu bănuiau nimic din furtuna de gânduri rele care se ridica tăcută şi neobservată îndărătul chipurilor stoice, ori de câte ori apărea unul dintre ei şi cerea un serviciu sau o favoare.

Din faptul că Împăratul însuşi fusese cel care poruncise să li se aducă englezilor mercurul din Pavilionul Negru, pentru ca munca la Ceasul atemporal (aşa botezase Sublimul cel mai recent proiect în prezenţa a doi mandarini, într-un moment de foarte bună dispoziţie) să poată începe fără întârziere, Cox conchise că el şi asociaţii lui nu avuseseră niciodată trecere mai mare pe lângă Împăratul decât în aceste zile de vară târzie.

Însă pe străzile şi uliţele Jeholului luminate de aurul acoperişurilor, oamenii îşi aminteau acum pe ici, pe colo, în locuri ascunse sau şuşotind în spatele unor evantaie scumpe din pergament de antilopă pe care erau scrise poezii, de Jocul ochilor – o maximă din calendar de pe vremea dinastiei Tang, care putea fi găsită în scriere caligrafică în cărţile de protocol ale unor maeştri de ceremonie. În una dintre aceste zile, maxima a apărut chiar ca mâzgălitură roşie ca sângele pe un zid al palatului. (Autorul nu a putut fi însă descoperit nici după mai multe săptămâni de investigaţii ale serviciilor secrete şi torturarea mai multor suspecţi, dintre care doi nu au supravieţuit interogatoriului.)

Chiar şi un Împărat, aşa apăru scris într-o dimineaţă cenuşie după o noapte de furtuni cu acest scris sângeriu şi în semne mari cât figurile unui joc de umbre pe peretele din spate, aurit, al Pavilionului Acalmiei:

Chiar şi un Împărat

vorbeşte numai cu o voce,

vede numai cu doi ochi,

aude numai cu două urechi.

Curtea lui, în schimb,

vorbeşte şi şuşoteşte

cu mii de voci,

vede cu mii de ochi,

aude cu mii de urechi

şi face cu mii de mâini

ceea ce o mulţime de ochi

nu vede,

când toate pleoapele se închid

în faţa

a ceea ce trebuie făcut.

În zilele însorite, Cox se simţea pentru prima dată de la sosirea sa în Împărăţia lui Qianlong aproape senin în atelierul din Pavilionul Celor Patru Punţi, străbătut parcă în dans de reflexele de lumină pe unduirile heleşteului:

Împăratul le punea la dispoziţie toate mijloacele pentru ca o fantezie mecanică în zadar visată în atâtea ateliere ale Europei să poată deveni realitate. Deja primele încercări cu o serie de baloane de sticlă formate artistic, pe care suflătorii în sticlă din provincia Anhui le livraseră după indicaţiile lui, demonstrau cum chiar un singur vas din acestea umplute cu mercur putea furniza energie din abundenţă prin diferenţele de presiune pe parcursul unei zile. Această abundenţă apăruse chiar ca o problemă în primele schiţe şi calcule ale construcţiei: căci cum se putea evita ruperea până la urmă a unui lanţ pe care această forţă statornică îl întindea şi de care era prinsă o greutate din alamă sau aur care era trasă în sus mult, tot mai mult?

Merlin, a fost Jacob Merlin, virtuozul în toate problemele de mecanică şi de înnobilare artistică a tuturor părţilor ei, cel care a inventat în decurs de numai o săptămână un mecanism de descărcare prin care roata de armare aluneca din îmbucarea zimţilor când tensiunea devenea prea mare – şi roata era adusă încet iarăşi înapoi la coroanele dinţate care continuau să susure pe parcursul mersului în gol, când, în trecerea-n zbor a timpului şi atrasă de gravitaţie, greutatea cădea din nou jos: cădea la pământ, din al cărui întuneric de piatră totul creştea mereu înspre mersul aştrilor, înspre sclipirea stelelor, înspre lumină.

Jacob Merlin. De când îl îmbrăţişase pe Cox la bordul lui Sirius în ziua presupusului atac al piraţilor, îi punea uneori maestrului său mâna pe braţ, o dată i-a pus-o chiar pe umăr, când voia să-i arate admiraţia lui sau că era în mod special de acord cu ceva. Iar Cox, care era considerat chiar şi de către prietenii cei mai apropiaţi şi şefii de echipă privilegiaţi dintre aurarii şi argintarii manufacturilor sale ca intangibil, care se sfia uneori până şi să strângă mâna întinsă de un oaspete sau chiar de cineva din cadrul înaltei aristocraţii care-i comanda o lucrare, nu dădea la o parte mâna lui Merlin, ci stătea nemişcat preţ de câteva bătăi de inimă, atât timp cât încă mai simţea căldura palmei lui Merlin prin hainele sale.

De parcă acest atelier inundat de lumină din mijlocul unui heleşteu mare plin cu lotuşi aflat adânc în interiorul Chinei ar fi singurul loc posibil pentru realizarea ideii că mercurul dilatat şi mişcat prin urcarea şi coborârea presiunii atmosferice ar putea acţiona o roată, iar roata un ax cotit, iar axul cotit angrenajul unui ceas – Cox simţi munca la Ceasul atemporal ca fiind uşoară, uşoară ca fulgul, aproape ca un joc în care totul putea fi câştigat şi nimic nu putea fi pierdut.

Nu numai ideile şi calculele pentru construcţie, ci şi materialele cele mai diferite se îmbinau cap la cap şi între ele, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nimic altceva decât că pur şi simplu venise timpul, timpul în care transpunerea unui principiu căutat multă vreme în zadar se grăbea atât de năvalnic să ajungă în lume, ca un embrion, un copil… nu, nu, era mai frumos, mai irezistibil: căci spre deosebire de naşterea unui om, realizarea unei idei mecanice era inteligibilă, controlabilă în întreaga-i diversitate, şi nu era o enigmă, un miracol ca un copil care, de fapt, odată cu prima-i respiraţie începea deja să moară.

Acest ceas, dimpotrivă. Acest ceas avea numai o direcţie de mers, şi cine voia să transforme clipele măsurate de el în bătăi de ore sau de secunde, acela o pornea deja cu mult înaintea morţii lui pe drumul spre eternitate.

Reductoare, melci şi roţi de împiedicare, o casetă a arcului şi încă una, opritoare ale ancorelor şi arborilor şi o carcasă din sticlă aproape etanşă, octogonală, pentru a proteja de praful care măcina tot, diamante şi rubine montate în platină, la ale căror suprafeţe frecarea distrugătoare dintre părţile mobile trebuia să se diminueze până la a deveni neglijabilă… Chiar dacă nu toate reflecţiile sale puteau fi legate de părţi ale construcţiei, lui Cox tot i se părea uneori că părţile confecţionate din lemn, sticlă, cele mai diverse metale şi pietre preţioase nu s-ar mişca aşa ca într-un proces mecanic, ci ca într-un laborator alchimic, s-ar învârti una în jurul alteia şi la sfârşit s-ar armoniza între ele într-un vârtej organic, din care cândva trebuiau să se rostogolească tinereţea ineluctabil nepieritoare, piatra înţelepţilor sau eternitatea ca nişte pietriş de râu pus în mişcare de-un curent extrem de puternic şi ireversibil.

Într-un triumf neexprimat în legătură cu potrivirea propriilor lui dorinţe şi fantasme cu visurile Împăratului Chinei, Cox nu îşi dădu seama că în jurul lui totul devenise mai întunecat şi mai tăcut, deşi zilele tot mai erau lungi şi adesea de o căldură estivală, în schimb diversitatea ciripitului păsărilor scăzuse.

Dintre vocile şuşotite ale Curţii, care se porniseră la fel de neobservat precum primii curenţi blânzi de aer şi primele adieri de vânt înaintea unei vijelii, voci pe care nici măcar Kiang nu le putea auzi, unele cereau deja alungarea acestor vrăjitori din Occident, ba chiar moartea lor. Aceste blestemate nasuri lungi doar se deghizaseră ca bijutieri şi giuvaergii, dar în realitate erau spioni dotaţi cu puteri magice, duşmani ai Imperiului, care puteau să zăpăcească sufletul şi inima până şi ale Împăratului iubit de poporul său şi de cer.

Chiar dacă oamenii lui de încredere de la Curte se fereau să-l pună la curent pe Kiang cu anumite zvonuri şi bănuieli, traducătorul care cu câteva săptămâni în urmă mai era vesel şi vorbăreţ deveni acum monosilabic sub presiunea presimţirilor lui. Se scula în fiecare dimineaţă primul şi le dădea eunucilor în şoaptă indicaţii despre pregătirea micului dejun sau despre sarcinile de îndeplinit în acea zi, dar nu răspundea la nici una dintre întrebările îngrijorate ale lui Merlin sau Cox despre dispoziţia lui probabil posomorâtă de ceva şi deci cu siguranţă trecătoare.

Abia când Merlin îi prezentă planul construirii Ceasului atmosferic atemporal, pornind de la ideea că Kiang ar transmite tot ce se întâmpla şi tot ce se vorbea în atelier mai departe în birourile serviciului secret şi voind să-i comunice astfel o reuşită, o veste importantă, tocmai Kiang, umbra lor zgârcită la vorbă, atotprezentă, a fost cel care, cu o patimă încă neauzită vreodată la el, a vrut să-i prevină pe ceasornicarii englezi în legătură cu ceea ce erau pe cale să creeze:

Sinucidere! Era sinucidere să construieşti un ceasornic pentru eternitate, un ceas care-şi bătea orele din interiorul timpului în atemporalitate. Oare englezii nu ştiau că Stăpânul Celor Zece Mii de Ani nu dispunea numai asupra timpului, ci era timpul, da, era însuşi timpul? Că deci nu numai viaţa lui Qianlong, ci şi orice timp începea cu el … şi se termina cu el? Toate măsurile de lungime, suprafaţă şi volum, toate numele, toate legendele despre crearea lumii, toate adevărurile ştiinţifice şi filozofice cu care erau explicate, măsurate, numite sau înnobilate realităţile acestei lumi trebuiau redeterminate după moartea unui Stăpân al Celor Zece Mii de Ani, redefinite, nou-povestite. Căci sfârşitul unui Împărat al Chinei era sfârşitul lumii.

Iar un ceas, aşa cum voiau să-l creeze englezii tocmai aici, în liniştea palatului de vară, un ceas care avea să-l întreacă pe acest Împărat, să se învârtă dincolo de zilele lui, făcându-l să apară până la urmă chiar şi pe el ca simplu figurant al unui mers supraordonat al timpului, trebuia să fie pesemne legat de pretenţia de a fi mai durabil, mai mare decât el însuşi! Mai durabil decât Stăpânul Timpului, care scădea astfel la dimensiunea unui om, unul din mulţi. Şi toate peste care dispunea el, tot ce poseda, tot ce îl bucura sau tot ce îndrăgea se prefăceau prin această vrăjitorie în obiecte fără valoare duse de undele unui fluviu simulat ca prin şpanuri de argint.

Credeau cu adevărat oaspeţii englezi că Sublimul sau Curtea lui ar accepta o atare înjosire, o atare fărădelege?

În timp ce Joseph Kiang se înfierbânta, cuprins de un sentiment confuz de frică şi revoltă, Cox privea florile de lotus jumulite de vânt în faţa ferestrei lui. Rafale haotice de vânt, care încreţeau din toate direcţiile oglinda heleşteului, mânau sute de petale în culoarea ciclamelor şi a trandafirilor-de-iarnă ca pe nişte flote de jucărie peste apa care până cu puţin înainte fusese netedă ca oglinda şi le lăsau să eşueze în locuri nisipoase de la mal, în faţa unor bariere de netrecut din rădăcini adânc înfipte în sol şi obiecte duse de apă.

Acolo unde se îngrămădeau frunzele, un copil care se juca ar putea cu siguranţă să audă strigătele navigatorilor naufragiaţi cu bărcile lor din frunze de lotus, voci firave ale unora pierduţi fără speranţă de salvare sub velele micuţe care pocneau, şi care încercau să se apere de hoţii obiectelor aduse de apă la ţărm: gândaci cu carapace grea puşi pe atac, libelule gonind într-un zbor razant şipeşti decorativi miopi, care confundau o sămânţă ce plutea în zbor dintr-un cer de ploaie cu o insectă lipsită de griji, încercau s-o înhaţe într-un salt temerar şi cădeau apoi direct în gurile deschise ale unor peşti răpitori imposibil de învins care pândeau chiar sub suprafaţa apei.

Kiang vorbea şi vorbea.

Dar Cox nu auzea decât glasurile firave şi strigătele ascuţite, zadarnice de ajutor ale navigatorilor eşuaţi cu vasele lor din flori de lotus, luptând pentru viaţa lor, pe care Abigail i-ar fi văzut şi auzit cu siguranţă aici.

Acum vara se îndrepta totuşi spre sfârşit. Odată cu instalarea unor vânturi vijelioase din nord-est şi cu colorarea frunzişului, au început să apară aproape zilnic soli din Oraşul Interzis cu veşti care păreau a fi legate de o plecare în scurtă vreme şi de anunţarea toamnei.

Eunucii au făcut în una din aceste zile, o zi ploioasă, foc nu numai în camerele de zi, ci pentru prima oară şi în atelier. Dar cu toate că în faţa strungurilor devenea sufocant de cald, când după o aversă puternică soarele a pătruns totuşi din nou printre nori, reflectându-se cu o sclipire orbitoare pe suprafaţa heleşteului măturată de frunze, lui Cox începu să-i fie frig. Presiunea atmosferică ce urca în salturi şi cădea iarăşi în alternanţa de perioade însorite şi averse reci bruşte ale acestei zile produsese în baloanele de sticlă ale suflătorilor din Anhui o mişcare ce-i întări definitiv convingerea că dispunea, cu această dinamică, de eventual singura acţionare posibilă a unui mecanism de ceasornic care, odată pus în funcţiune, nu s-ar mai opri niciodată.

Clox. Exista o legătură mai evidentă a unui cuvânt format după bătaia orologiului cu numele constructorului acestui ceas unic, incomparabil?

Şaptezeci de rubine, aşa apreciase Merlin, trebuiau montate în această lucrare şi peste cincizeci de diamante şi safire. Carcasa din sticlă crown, în care trebuia gravat Wan li Chang Cheng, Marele Zid, zidul inimaginabil de lung, reprezentat ca dragon mat, echipat cu creneluri şi foişoare de foc, nu trebuia să ascundă nimic, aşa ca alte carcase de ceas (care de cele mai multe ori camuflau doar stângăcia modului edificării lor), ci trebuia să facă vizibile toate secretele construcţiei sale, trebuia să arate tot:

Baloanele elegante, umplute cu mercur, suspensiile cardanice argintate, greutăţile şi braţele oscilante aurite, opritoare cizelate cu ghirlande din frunze de lotus şi bambus şi roţi de clichet din alamă periată fin ca o pânză de păianjen.

Iar în soclul din granit tibetan negru ca noaptea pe care se afla coloana octogonală, înaltă cât un stat de om, şlefuitorii de sticlă trebuiau să graveze o poezie pe care Împăratul abia avea s-o scrie într-una din dimineţile următoare – cuvinte încă nicicând rostite, nicicând auzite despre timpul de construire a acestui ceas, cuvinte care odată cu bătaia primei ore a acestei opere aveau să se preschimbe în prezent şi în trecut: poezia viitorului.

Peste gravură se va turna platină pentru a produce astfel impresia unei scrieri care fusese trasată în întuneric cu un penel de caligraf înmuiat în lumina lunii.

Fără a necesita lucrări de întreţinere, fără lubrifianţi, lăsate numai în seama lor însele şi ferite prin învelişul lor de sticlă octogonal chiar şi de şlefuitul eroziv al prafului, roţile dinţate ale acestui ceas se vor roti până în viitorul cel mai îndepărtat; se vor învârti mai departe şi tot mai departe prin eoni, până într-un timp în care ceea ce păruse încă a fi mare, important şi invincibil se va descompune în pietrele sale originare de construcţie, în vreme ce principiul acestei opere îşi păstra până la sfârşitul necunoscut al tuturor şi a tot – chiar şi al oamenilor celor mai iubiţi, a tot ce este senzaţie de siguranţă, a tot ce este spaţiu, ba chiar al timpului însuşi – validitatea şi deci şi frumuseţea.