Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

(fragment)

Acum, că mi-am trăit povestea, pot să mi-o aduc aminte cu mai multă seninătate. Nu voi încerca să mă scuz. Mă voi strădui să nu acuz. S-a întâmplat pur şi simplu.

Nu-mi amintesc foarte limpede cum a început totul. M-am transformat în mod inconştient şi, când am deschis ochii, otrava îmi circula iremediabil prin vene, timpul făcând-o şi mai puternică.

Trebuie să vorbesc puţin despre mine, cea de dinainte de a-l fi întâlnit pe Daniel. Numai aşa veţi putea cunoaşte terenul pe care au fost aruncate seminţele sale. Deşi nu cred că s-ar putea înţelege pe deplin de ce seminţele au dat fructe atât de putrede.

Am fost dintotdeauna o persoană liniştită şi nu am arătat nicicând că aş poseda trăsăturile pe care Daniel le-a dezvoltat în mine. M-am născut într-o familie de oameni simpli, educaţi în acel soi de înţelepciune care se dobândeşte din experienţă şi se percepe prin bun-simţ. Am locuit, din prima copilărie până la paisprezece ani, într-o casă frumoasă în afara oraşului, în care mă jucam, învăţam şi trăiam fără griji, sub privirile binevoitoare ale părinţilor mei.

Până când, într-o bună zi, au descoperit în mine o domnişoară, mi-au lungit rochia, m-au pus să port alt tip de haine şi m-au considerat pregătită. Am acceptat descoperirea şi consecinţele ei fără prea mare entuziasm, cu aceeaşi detaşare cu care învăţam, mă plimbam, citeam şi trăiam.

Ne-am mutat într-o casă mai aproape de oraş, într-un cartier al cărui nume, ca şi alte detalii ulterioare, nu-l voi pomeni. Acolo voi avea ocazia să cunosc fete şi băieţi, îmi spunea mama. Într-adevăr, cu felul meu de a fi, blândă şi sociabilă, mi-am făcut câţiva prieteni. Găseau că eram frumuşică, iar corpul meu robust şi tenul deschis la culoare mă făceau agreabilă.

Cât despre visurile mele, o mulţime la vârsta aceea – erau ca ale oricărei fete: să mă căsătoresc, să am copii şi, în fine, să fiu fericită, dorinţă pe care nu o precizam clar şi pe care o încadram vag în finalurile miilor de romane pe care le citisem, însă fără să mă las influenţată de romanţiozitatea lor. Eu doar speram că totul va fi bine, deşi nu m-aş fi considerat niciodată bucuroasă dacă într-adevăr aşa s-ar fi întâmplat.

La nouăsprezece ani l-am cunoscut pe Jaime. Ne-am căsătorit şi am închiriat un apartament frumos, mobilat cu gust. Am trăit împreună şase ani, nu am avut copii. Şi eu eram fericită. Dacă mă întreba cineva, eu confirmam, adăugând nu fără oarecare uimire: „Şi de ce nu?“

Jaime s-a purtat întotdeauna bine cu mine. Şi, cu firea lui mai molcomă, îl consideram oarecum o prelungire a părinţilor mei, a casei mele de dinainte, unde mă obişnuisem cu privilegiile de unică fiică.

Duceam o viaţă fără griji. Nu mă preocupa nimic în mod deosebit. Şi, ca să mă cruţ şi mai mult, nu credeam pe de-a-ntregul nici în cărţile pe care le citeam. Singurul lor rost era să mă delecteze, mă gândeam eu.

Uneori, o melancolie fără nici un motiv îmi întuneca chipul, mă cuprindea un dor vag şi de neînţeles de vremuri niciodată trăite. Nefiind câtuşi de puţin romantică, le alungam imediat ca pe nişte sentimente inutile care nu au legătură cu lucrurile cu-adevărat importante. Care anume? Nu le defineam prea bine, înglobându-le în expresia ambiguă – „de-ale vieţii“. Jaime. Eu. Casa. Mămica.

Pe de altă parte, oamenii din jurul meu erau liniştiţi, aveau fruntea descreţită, nu aveau probleme, într-un cerc în care obişnuinţa trasase de mult timp drumuri certe, unde faptele erau explicate în mod rezonabil prin cauzele văzute, iar cele ieşite din comun, erau legate, nu din misticism, ci din comoditate, de Dumnezeu. Singurele evenimente capabile să le tulbure sufletul erau naşterea, căsătoria, moartea şi trăirile survenite odată cu ele.

Sau poate că mă înşel şi, în orbirea mea fericită, nu puteam să văd mai în profunzime? Nu ştiu, dar acum mi se pare imposibil ca în străfundul fiecărui om, chiar şi în al celor paşnici, să nu se ascundă ameninţarea altora, mai teribili şi mai tenebroşi.

Angoasa aceea vagă mă tulbura, neştiind să mi-o explic şi, obişnuită să dau un nume limpede tuturor lucrurilor, fie nu o recunoşteam, fie o atribuiam unor indispoziţii fizice. Pe lângă asta, reuniunile duminicale acasă la părinţii mei, împreună cu verişoarele şi vecinii, câte un joc bun şi animat mă cucereau rapid şi mă repuneau pe linia de plutire, alăturându-mă din nou celor care aveau ochii închişi.

Acum îmi dau seama că mai degrabă o apatie, şi nu o pace, îmi înnegura acţiunile şi dorinţele. Îmi amintesc că Jaime mi-a spus odată, puţin emoţionat:

— Dacă am avea un copil…

I-am răspuns în răspăr:

— La ce bun?

Un văl dens mă izola de lume şi, fără să ştiu, o prăpastie mă îndepărta de mine însămi.

Şi am continuat aşa până ce m-am molipsit de febră tifoidă, fiind cât pe ce să mor. Ambele familii ale mele s-au mobilizat şi, după o luptă de nopţi şi zile, m-au salvat.

Convalescenţa m-a găsit slabă şi palidă, fără chef de nimic. Abia mâncam câte ceva, îmi ieşeam din sărite din orice. Îmi petreceam ziua sprijinită pe pernă, negândindu-mă la nimic, nemişcată, prizoniera unei anormale şi dulci moleşeli. Nu pot afirma în mod cert că starea aceea ar fi favorizat uşoara mea influenţarea de către Daniel. Cred mai degrabă că-mi exageram slăbiciunea ca să-i ţin pe ceilalţi pe lângă mine, ca atunci când fusesem bolnavă. Când Jaime se întorcea de la lucru, aerul meu de fragilitate se accentua în mod voit.

Nu plănuisem să-l sperii, dar reuşisem. Şi într-o zi, în care mai că uitasem de starea mea de „convalescentă“, mi s-a comunicat că urma să petrec două luni în Belo Horizonte, unde clima bună şi un nou mediu aveau să mă pună pe picioare. Nu am avut drept de apel. Jaime m-a însoţit până acolo, într-un tren de noapte. Mi-a găsit o pensiune bună şi a plecat, lăsându-mă singură, fără nimic de făcut, abandonată într-o libertate pe care nu o cerusem şi cu care nu ştiam ce să fac.

Poate că acela a fost începutul. Scoasă de pe orbita mea, departe de lucrurile cu care mă obişnuisem de când lumea, m-am simţit de lăsată de izbelişte, pentru că, la urma urmelor, nici noţiunile primite nu reuşiseră să prindă rădăcini în mine, atât de superficial trăisem. Ceea ce mă susţinuse până atunci nu fuseseră convingerile, ci persoanele care le posedau. Pentru prima dată, mi se dădea ocazia să văd cu propriii ochi. Pentru prima dată, eram izolată cu mine însămi. Din scrisorile pe care le-am scris în acea vreme, şi pe care le-am citit mult mai târziu, îmi dau seama că un sentiment de nemulţumire punea stăpânire pe mine. În toate vorbeam despre întoarcerea mea, pe care o doream cu o oarecare nelinişte. Asta, totuşi, până la Daniel.

Nu pot, nici măcar acum, să-mi amintesc chipul lui Daniel. Vorbesc despre fizionomia aceea a lui din primele mele impresii, complet diferită de ansamblul cu care mai apoi m-am obişnuit. Doar atunci, din nefericire puţin cam târziu, am reuşit ca prin convieţuire să-i înţeleg şi să-i absorb trăsăturile. Însă erau altele… De la primul Daniel nu am păstrat nimic, doar urma.

Ştiu că zâmbea, atât. Când şi când, îmi apare câte o trăsătură de-a lui, izolată de cele anterioare. Degetele lui îndoite şi alungite, sprâncenele depărtate, stufoase. Nimic altceva. Pentru că el mă domina în asemenea măsură încât, dacă pot spune aşa, aproape că mă împiedica să-l văd. Mai cred şi că angoasa mea ulterioară s-a accentuat şi mai mult prin această neputinţă de a-i reconstitui imaginea. Astfel că eu nu aveam decât cuvintele lui, amintirea sufletului său, tot ce nu era omenesc în Daniel. Şi în nopţile de insomnii, neputând să-l reconstitui mental, epuizată de atâtea tentative inutile, îl vedeam ca pe o umbră, uriaşă, cu contururi mişcătoare, zdrobitoare şi totodată distantă, ca o ameninţare. Asemenea unui pictor care, ca să redea pe pânză adierea vântului, înclină coroana copacilor, face să fluture plete şi fuste, eu nu reuşeam să mi-l amintesc decât întorcându-mă la mine însămi – cea de atunci. Mă torturam cu acuzaţii, mă dispreţuiam şi, necăjită, distrusă, îl fixam înlăuntrul meu cu ardoare.

Dar trebuie să încep cu începutul, să pun puţină ordine în povestirea asta a mea…

Daniel locuia la pensiunea unde mă cazasem şi eu. Nu mi s-a adresat niciodată, nici eu nu-l observasem în mod particular. Până când, într-o zi, l-am auzit vorbind, amestecându-se deodată într-o discuţie străină, fără să renunţe totuşi la aerul lui distant, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un somn adânc. Despre muncă. Susţinând că n-ar trebui să constituie decât un mijloc de a potoli foamea pe moment. Şi, amuzat că-i scandaliza pe cei din jur, adăugă – în orice clipă ar abandona-o pe a lui, ceea ce şi făcuse de mai multe ori, ca să trăiască precum „un vagabond adevărat“. Un student cu ochelari, după primul moment de tăcere şi de îndoială, i-a replicat cu răceală că înainte de orice munca e o datorie. „O datorie faţă de societate.“ Daniel a făcut un gest oarecare, ca şi cum nu voia să convingă pe nimeni, servindu-i o frază:

— Cineva a spus deja că datoria nu are nici un fundament.

A ieşit din încăpere, lăsându-l pe student indignat. Iar pe mine, surprinsă şi amuzată: nu mai auzisem pe nimeni ridicându-se împotriva muncii, „o obligaţie atât de serioasă“. Maximumul de revoltă la Jaime sau la tata lua doar forma unei văicăreli, fără nici o importanţă. La modul general, nu mă gândisem niciodată că ai putea să nu accepţi, să alegi, să te revolţi… Înţelesesem mai ales din cuvintele lui Daniel un dispreţ pentru tot ce era stabilit dinainte, pentru „asta-i viaţa“… Şi niciodată nu mi s-a întâmplat, poate doar ca o fantezie trecătoare, să-mi doresc ca lumea să fie altfel decât e. Mi-am amintit de Jaime, mereu lăudat pentru „îndeplinirea atribuţiilor“, după cum povestea el, şi m-am simţit, neştiind de ce, mai încrezătoare.

Apoi, când l-am revăzut pe Daniel, am adoptat o atitudine rece şi inutilă, din moment ce el nici nu mă băga în seamă, punându-mă astfel, împreună cu întreaga pensiune, la adăpost. Cu toate astea, cercetându-i pe toţi la cină, am simţit vag o oarecare ruşine că făceam parte din acel grup amorf de bărbaţi şi femei care se sprijineau şi se încălzeau într-o înţelegere tacită, uniţi împotriva a ceea ce le tulburase confortul. Am înţeles că Daniel îi dispreţuia şi m-am enervat, deoarece mă simţeam şi eu atacată.

Nu eram obişnuită să rumeg mult timp un gând, şi un uşor disconfort, ca o nerăbdare, pusese stăpânire pe mine. Din acel moment, instinctiv, l-am evitat pe Daniel. Când îl vedeam, deveneam mai precaută, în mod imperceptibil, cu ochii bine deschişi, vigilenţi. Cred că mă temeam ca el să nu pronunţe vreuna din frazele lui tăioase, fiindcă mă temeam să le accept… Am exagerat cu antipatia, apărându-mă nu mai ştiu de ce anume, apărându-i pe tata, pe mama, pe Jaime şi pe toţi ai mei. Dar în zadar. Daniel era pericolul. Şi către el mă îndreptam.

Odată, mă plimbam prin pensiunea goală, pe la ora două, într-o după-amiază ploioasă când, auzind voci în salon, m-am dus într-acolo. El stătea de vorbă cu un bărbat slab, îmbrăcat în negru. Amândoi fumau, vorbind încet, atât de absorbiţi de gânduri, că nici nu m-au văzut când am intrat. Voiam să mă retrag, dar o curiozitate neaşteptată m-a cuprins, conducându-mă spre o canapea, departe de cea pe care o ocupau ei. La urma urmelor, mă gândeam eu disculpându-mă, salonul era la dispoziţia oaspeţilor. Am căutat să nu fac nici un zgomot.

În primele momente, spre surprinderea mea, nu am priceput nimic din ce vorbeau… Treptat, am perceput câteva cuvinte cunoscute, printre altele pe care nu le mai auzisem niciodată: termeni livreşti. „Universitatea din…“, „sensul abstract care…“ Trebuie să spun că eu nu participasem niciodată la conferinţe în care tema să nu fie despre „lucruri“ şi „poveşti“. Eu însămi, cu puţină imaginaţie şi puţină inteligenţă, nu gândeam altfel decât în acord cu îngusta mea realitate.

Cuvintele lor alunecau pe deasupra mea, fără să mă pătrundă. Totuşi, mi-am dat seama, destul de contrariată, că ele ascundeau o armonie proprie pe care nu reuşeam s-o captez… Mă străduiam să fiu atentă, pentru a nu pierde firul conversaţiei magice.

— Împlinirile ucid dorinţa, spunea Daniel.

„Împlinirile ucid dorinţa, împlinirile ucid dorinţa“, îmi repetam eu, uşor mirată. Mă pierdeam puţin şi, când eram din nou atentă, apărea deja o altă frază misterioasă şi strălucitoare, tulburându-mă.

Acum, Daniel vorbea despre sine.

— Ceea ce mă interesează mai ales este să simt, să acumulez dorinţe, să mă umplu de mine însumi. Împlinirea mă deschide, mă lasă gol şi sătul.

— Saţietatea nu există, spunea celălalt printre rotocoalele fumului de ţigară. Apare din nou insatisfacţia, creând o nouă dorinţă pe care un om normal va încerca s-o satisfacă. Dumneata îţi justifici inutilitatea cu o teorie oarecare. „Ceea ce contează este să simţi, şi nu să faci…“ Scuză-mă. Dumneata ai eşuat şi nu reuşeşti să te afirmi decât prin intermediul imaginaţiei…

Eu îi ascultam, uimită. Mă surprindea nu numai conversaţia, ci şi planul pe care se axa, ceva departe de adevărul de zi cu zi, dar cu o melodicitate misterioasă, atingând, bănuiam eu, şi alte adevăruri necunoscute mie. Eram mirată şi de faptul că se atacau recurgând la cuvinte lipste de amabilitate, care ar fi jignit pe oricine altcineva, dar pe care ei le primeau cu nonşalanţă, ca şi cum… ca şi cum nu ar fi ştiut ce înseamnă „onoare“, spre exemplu.

Dar, mai ales, pentru prima dată eu, până atunci profund adormită, înţelegeam ideile.

Neliniştea pe care primele conversaţii cu Daniel mi-o produsese apăruse ca dintr-un sentiment cert de pericol. Într-o zi i-am explicat că de sentimentul acestui pericol se legau expresii citite în cărţi cu neatenţia cu care eu tratam, în general, totul şi care acum îmi veneau în minte: „fructul răului“… Când mi-a spus Daniel că vorbeam ca din Biblie, m-a cuprins frica de Dumnezeu, amestecată totuşi cu o curiozitate puternică şi ruşinoasă ca un viciu.

De aceea, povestea mea este greu de elucidat, luată pe bucăţi. Până unde a fost sentimentul meu pentru Daniel (folosesc acest termen general, neştiind exact care îi era conţinutul) şi unde începea trezirea mea faţă de lume? Totul s-a înlănţuit, s-a amestecat înlăuntrul meu şi nu aş fi în stare să precizez dacă neliniştea mea era dorinţa pentru Daniel sau nerăbdarea de a porni în căutarea noii lumi descoperite. Fiindcă m-am trezit în acelaşi timp femeie şi om.

Poate că Daniel a acţionat doar ca un instrument, poate că destinul mi-a fost exact cel pe care l-am urmat, destinul celor rătăcitori pe pământ, al celor care nu-şi măsoară acţiunile după Bine şi Rău, poate că eu, chiar şi fără el, aveam să mă descopăr într-o bună zi, poate, chiar şi fără el, aveam să fug de Jaime şi de locul în care trăia. Ştiu şi eu?

I-am ascultat, preţ de două ceasuri. Mă dureau ochii aţintiţi asupra lor, şi picioarele, imobilizate, îmi amorţiseră. Când Daniel m-a privit. Mi-a spus mai târziu că hohotul de râs care mă rănise atât de mult încât îmi venea să plâng se datora exaltării lui din ultimele zile şi mai ales înfăţişării mele jalnice. Cu gura deschisă prosteşte, „cu ochii blegi, confirmând ingenuitatea animalică“… Astfel îmi vorbea Daniel. Sfâşiindu-mă cu fraze pe care le rostea cu uşurinţă, incolore, dar care se întipăreau în mine, iuţi şi ascuţite, pentru totdeauna.

Aşa l-am cunoscut pe Daniel. Nu-mi mai amintesc detaliile care ne-au făcut să ne apropiem. Ştiu doar că eu am fost cea care l-a căutat. Şi mai ştiu că el a pus treptat stăpânire pe mine. Mă trata cu indiferenţă, iar eu îmi închipuiam că nu s-ar fi aplecat niciodată asupra persoanei mele, dacă nu m-ar fi găsit ciudată şi amuzantă. Atitudinea mea umilă înaintea lui era dovada recunoştinţei mele faţă de el… Cum îl mai admiram! Cu cât mă dispreţuia mai mult, cu atât mai mult îl consideram superior, cu atât mai mult îl deosebeam de „ceilalţi“.

Astăzi îl înţeleg. Îi iert toate, iert tot celor care nu ştiu să se adune, celor care îşi pun întrebări. Celor care caută motive să trăiască, de parcă viaţa însăşi nu ar fi o justificare suficientă.

Mai târziu l-am cunoscut pe adevăratul Daniel, cel bolnav, cel care exista doar, deşi într-un fulger continuu, înlăuntrul său. Când se întorcea către lume, deja stins şi bâjbâind, părea neajutorat şi descoperea cu amărăciune, perplex, că nu ştia decât să gândească. Era dintre cei care posedă pământul într-o secundă, cu ochii închişi. Puterea aceea a lui de a epuiza lucrurile înainte de a le avea, previziunile lui clare a „ce va fi după“… Înainte de a face primul pas într-o acţiune, simţea deja saţietatea şi tristeţea ce urmează după victorie…

Şi, ca pentru a compensa această imposibilitate de împlinire, el, al cărui suflet era atât de dornic să se amplifice, inventase o altă cale în care să-şi aşeze inacţiunea, unde să se poată extinde şi justifica. Împlinirea, repeta, iată cel mai înalt şi nobil obiectiv omenesc. Împlinirea ar însemna să renunţi la ce ai şi să desăvârşeşti lucruri pentru a te avea pe tine, să-ţi dezvolţi propriile elemente, să creşti în interiorul propriilor contururi. Să-ţi compui propria muzică şi tu însuţi să o asculţi…

De parcă ar fi avut nevoie de un astfel de program… Totul în el ajungea în mod natural la un maximum, nu în obiectivare, ci într-o stare de capacitate, de exaltare a forţelor, de care nu beneficia nimeni, şi de care toţi, cu excepţia lui, n-aveau habar. Iar acest stadiu era punctul lui culminant. Semăna cu ceva care precedă o împlinire şi el ardea să o atingă, simţindu-se, cu cât suferea mai mult, cu atât mai viu, mai pedepsit, aproape satisfăcut. Era durerea creaţiei, însă fără creaţie.