| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Claudia Radumă voi ruga pentru tine m-am îmbrăcat frumos şi am aşteptat, cu picioarele strânse, cu spatele drept şi mâinile pe genunchi. cortina zilei dansa. afară, o inimă uriaşă, cu pulsul sălbatic; dincolo de ferestre, florile verii se desfăceau cu pocnete scurte. după o oră, o zi, o săptămână sau cine ştie cât timp, poate trecuseră ani buni în aşteptare, podeaua s-a deschis pentru a primi rădăcinile. atunci mi-am scos uşor întâi mănuşile, apoi pălăria, agrafele, cerceii, rochia, pantofii, ciorapii şi am ieşit. orice când mâinile noastre vor fi risipit vraja peste ochii opaci, în alt întuneric, atunci se va aşeza liniştea nu între noi între noi, spaţiul gol în care au fost spuse (şi şterse) toate nimicurile melodia (mereu o alta) repetată a câta oară ca să ne sune în aerul care intră şi iese cu aceeaşi forţă cu care ne iubim şi ne urâm moartea aruncându-ne temători şi fericiţi liniştea se va umple de lumina rece şi vibrantă, cu ale ei mii de nuanţe, se va revărsa peste aceste chipuri printre care ne plimbăm umbra dragostea aruncam într-o mare saci cu pietre (poate în vis, poate nu). nu te opri! îmi strigai de departe, de foarte departe. am terminat pietrele, am umplut sacii cu mâl. opreşte-te! îmi strigai de aproape, de foarte aproape. aveai mâinile pline cu flori (poate în vis, poate nu). te iubesc! te iubesc! strigau două voci, fiecare pe malul ei. ceva sărise sus, foarte sus, din piepturi. ne-am îndepărtat, traşi în mulţime. cântec de risipit visul în oraşul miilor de paşi oasele noastre sunt scoici goale de trup, strălucind sub pavajul peste care alunecă, peste care plutesc nenumiţi, neştiuţi oameni într-o dimineaţă oarecare cafeaua turcească şi mâinile tale nerăbdătoare din care curg litere aruncate, una câte una, în ibric în oraşul miilor de paşi aşezaţi sistematic în drumul lor nenumit, neştiut atât de siguri mult după după ce roţile s-au pus în mişcare, odată cu ploaia verticală şi blândă, părea că doar acoperişul se prelinge pe lângă ferestrele care tăiau imagini, aceiaşi copaci alergând, aceeaşi groapă de gunoi a oraşului comun, oraş în care vrei să locuieşti, să simţi mişcarea, energia, dincolo de mizerie, dincolo aceşti oameni şi-au aruncat orice lucru inutil sau tot ce se transformă invariabil (precum în noi, după ce am consumat timpul în care am fi putut zvâcni) în ceva digerat, tocit, ros, alterat, trecut prin toate mecanismele mărunţirii cineva a zis că plouă, altcineva a spus că e doar o impresie un cer spălat de neputinţă am crezut în altcineva dincolo de mine şi de ferestre în acel loc şi timp, roţile îşi repetau mişcarea circulară, pe când ploaia cădea verticală şi blândă atunci am deschis telefonul să-ţi spun că plouă să-ţi spun ceva ape impure privit din spate, acest trecător cu pasul lui sigur deschis peste lume poate primi orice chip e suficientă o mişcare, un freamăt, un detaliu privirea porneşte de-acolo, de pe guler, de pe ceafă de pe lobul urechii se înfăşoară peste încheietura mâinii, peste ceas ca şi cum aş fixa, în perete, un tablou cunoscut în care spatele tău ferm întors către lume îşi aruncă profilul peste cerul prelins în asfalt din mâneci curg ape impure umerii se lăţesc tot mai tare, lobul fixat se dilată ceafa năclăită lasă urme piezişe pe guler ceasul se desprinde, se desface în bucăţi fiecare rotiţă alunecă lent, fără zgomot pornind şui printre picioarele altor umbre pe care oricând le-aş putea transforma dăruindu-le acest ceas, acest guler ceafa şi lobul urechii ce tristeţe ce tristeţe să-ţi cunosc numele când chipul tău s-a pierdut printre ape mereu întors, ascuns mecanism care se descompune ca să-şi alunece zimţii, suav, azi şi mâine cu atât mai puţin vieţi juxtapuse fumez la capătul acestei seri ca la capătul unei lumi lumea mea trasă cu creta pe asfalt într-un joc de ieri-azi-mâine iubirea de azi lângă cele de ieri lângă cele de mâine plec roţile Carului Mare desenează un drum către Steaua Polară până când voi ajunge vor fi crescut ierburi sclipiri în lumina de împrumut a nopţii lumile noastre se vor aşeza una lângă alta simplu ca atunci când te aşezi în iarbă lumea mea va traversa paginile unei cărţi şi-i va citi blând lumii tale închizând orice altă conexiune şarpele negru al zilei * privit de jos, dealul se desfăşura blând împânzit de copacii care-şi uitaseră toamna parcă-nadins aruncată, de sus, printre cruci o imensă nepăsare, un picior pus pe gâtul alb şi lung al potecii ce-şi desfăcea apoi braţele pentru-a odihni nesfârşit ochii închişi sub pământuri o legănare sub ploaia măruntă, sub picuri reci sau sub lacrimi în clipa aceea se-amestecă toate, cum viaţa şi moartea se ţin strâns îmbrăţişate în acelaşi suflet cum şarpele negru al zilei picură-n noi otravă şi bucurie celebrând, înşiraţi, saltul ritmic al pieptului ** învăţăm să privim - o redescoperire a lumii - frunţile noastre se-apleacă şi strâng cuvintele dinlăuntru, desfăcute în cercuri care se sparg şi iar se deschid mai ample doar buzele tac, o amuţire vremelnică când ochii se-ascultă şi braţul tău mă cuprinde parcă niciodată mai blând, mai aproape *** aruncă acest sâmbure tot ce-i strâns în el nu e nici viaţă, nici moarte e doar crezul nostru târziu şi amar că am găsit înţelesul că ştim cine suntem că învelişul lui e un măr perfect ce străluceşte în soare goneşte din mine disperarea şi spaima opreşte-acest tremur dar nu-mi opri respirarea |