Volumul cu titlu minimalist unghii foarte lungi şi cumsecade (Vinea, 2005) reprezintă, aşadar, debutul editorial al lui Dumitru Bădiţa, o carte pe alocuri inegală în care autorul construieşte cu migală o mitologie personală pregnantă, cuceritoare prin frenezia spunerii, de un fragmentarism susţinut, într-un registru învecinat cu cel căruia îi aparţin, în poezia recentă, poeţii biografişti. Remarcabila putere de sugestie şi privirea pătrunzătoare a subiectului poetic fac, la Dumitru Bădiţa, casă bună cu programatica înregistrare a dramatismului din mişcările cotidiene, prin mijlocirea unor anexe corporale (dinţii, unghiile, părul) sau – de multe ori – prin percepţia tactilă, imediată („pe mine acum mă scoate pielea mea în oraş”). Dinţii, unghiile sau părul sunt investite cu o mare putere sugestivă în interiorul mitologiei casnice: „când îmi tai tu unghiile de la mâini şi de la picioare / mă simt cel mai fericit din oraşul acesta / cu forfecuţe ascuţite şi curbate / cureţi totul ca un raid al poliţiei pe o stradă rău famată / n-aş vrea să locuiesc atunci sub unghiile mele”.

Se înregistrează, la acest nivel de interpretare, transferul de responsabilităţi şi afecte între eul poetic şi părţile sale corporale cele mai concrete, cele mai expuse (dinţi, unghii, păr), care suferă degradările uzuale cumva în locul făpturii de carne. Astfel, avem de-a face cu gingii în paragină, exfolieri şi carii ce invadează dantura (căci „ştiu că sunt exclus din neamul / celor cu fălcile tari şi danturi perfecte neatinse de lucrarea păcatului”), şi nu cu transcrierea nudă, exacerbată a visceralităţii supuse degradării sau „mizeriei” contagioase (cum văzusem la Adrian Urmanov în Cărnurile cannonice şi Schelet, la Bogdan Perdivară în Kilometri de pivniţă, precum şi la alţi poeţi tineri). Dereglarea receptorilor este sincronă cu explozia senzaţiilor şi conduce la expresia necenzurată a agorafobiei: „de obicei când închid uşa / şi cobor în stradă ştiu că se ridică / barierele sălbăticiei în aer”, suportată, totuşi, nu numai cu stoicism, ca un rău necesar, ba chiar cu un fel de curiozitate ce conduce la sarcasm, şi nu la evaziuni estetice. De altfel, suntem asiguraţi, „e şi o bucurie a pielii când spaimele se resorb în corp”. Ca revers al medaliei, în destule din textele volumului, poetul este vorbăreţ şi superficial, iar dezinhibarea lui se transformă într-o poftă nemăsurată de a înşira banalităţi.

Oraşul este un mediu străin, iar notaţia nervoasă a lui Bădiţa exprimă gradul de adaptabilitate al unui rural la o urbanitate agresivă, sufocantă, nivelatoare („faptele din mica piaţă”). Amănuntele au mereu, în mijlocul flash-urilor cotidiene, o mare pregnanţă, iar scenele de viaţă sunt panoramate cu spirit critic şi obiectivitate (ca în fragmentul intitulat „dealu negru”). Poemul „mi-au crescut unghiile de ceva vreme” ar putea apărea în acest context ca o artă poetică: „mi-au crescut unghiile de ceva vreme / am pierdut ritmul social şi tu eşti depresivă / puricele adus de mine în casă / te-a înţepat în gleznă / sporind depresia / «oraşul nu e frumos / oamenii nu sunt rezonabili» // vrei să-mi tai unghiile sub care / am reuşit / să mă ascund”.

În poemul ce începe cu versul „de aburul gurii mele”, Bădiţa îşi dezvăluie adevărata relaţie cu „poezia cotidianului”, într-o cheie pronunţat romantică, remarcabile fiind forţa şi frumuseţea nostalgică pe care le iradiază aceste versuri ce trimit parcă la Genet din Journal du voleur, unde naratorul vagabond căuta doar gloria îmbătătoare şi terifianta frumuseţe a trădării şi a crimei, graţia perfidă a decăzuţilor, a veritabililor „golani”: „poezia cotidianului? / nu-i plină de hârtie igienică / fapte mărunte pulime a nevrozei? / altceva ar fi o poezie a cotidianului / cu eroi magnifici vampe / în şezlonguri de spini priviri / de laser ce decapitează / ironia (...)” (subl.mea) (De remarcat aici trimiterea la Hârtie igienică a lui Marius Ianuş, reciclată şi ea, în spiritul vremii, din revoltele avangardiştilor.)

Sarcastic când şi cât trebuie, autoironic şi curajos, amintind uneori de Rolf Bossert („sunt plin de curaj / şi-mi terorizez / frica”), Dumitru Bădiţa debutează cu un pronunţat spirit autocritic, departe şi de ţâfna, şi de derapajele vedetistice ale unora dintre cei mai tineri („sunt al trei sutelea poet / scos în lume de vinea / să mai aştepte / dar poemul nuclear / (...) editura asta se va autodistruge / în ziua când va tipări cartea / ce-şi molfăie comentatorii”). O perspectivă, s-o recunoaştem, destul de îndepărtată.

Din câte ştiu, nici unul dintre comentatorii ce s-au apropiat de poezia lui Dumitru Bădiţa nu s-a referit deschis la spinii atitudinii sale, la croşeurile pe care ironia lui voioasă le trimite în toate direcţiile, cu sentimentul că îşi ia, cu fiecare săgeată trimisă în corpul locurilor comune, al diverselor laşităţi sau al falsurilor de tot felul, o mică revanşă faţă de lumea pe dos în care trăieşte, conştientizată astfel fără mânie sau dramatism.

Poeme prerafaelite (Pontica, 2008), al doilea volum al lui Bădiţa, păstrează, în mare, toate caracteristicile remarcate la debutul din 2005: prozaism, ironie bine cântărită alternând cu banalul cotidian, maliţie şi gustul persiflării („prinţul margarinei vânează”), un ritm lipsit de lirism, de melodicitate sau de orice ar putea părea prea poetic.

De-a lungul lecturii Poemelor prerafaelite, două întrebări au stăruit, şi cred că de răspunsurile găsite la ele depinde întregul demers critic pe marginea textelor lui Bădiţa. Mai întâi, ce îl motivează pe acest poet acid şi dez-iluzionat (dar în nici un caz resemnat)? Un răspuns la îndemână ar fi că poezia e pentru el o formă de compensare, şi nu, cum am putea crede uneori, expresia capriciilor unui nonşalant: „(...) şi puterea mea îmi pare / un şoarec / supus unei digestii lente”; „îmi îngrijesc frustrările ca pe catâri”; „ies din casă fără nici o putere”. Preocupat de lipsa de putere (exprimată obsesiv prin metafora dinţilor supuşi unei ireparabile degradări sau prin „gingiile nude”) şi de „frustrările” îngrijite „cu înaltă competenţă”, anti-eroul acestor poeme pare că se hrăneşte din ridiculizarea a ceea ce i se pare excesiv şi a preţiozităţii: „(...) într-un videoclip al minţii mele / poetul citeşte: // «noul expresionism e hrănit aproape exclusiv / de spasmele imprecise ale fiinţei, de un / sentiment al atrocităţii imediate / şi al alienării ireversibile» (al. cistelecan, vatra, 1-2-2007) // şi se simte îndestulat” („foamea integrală”).

A doua întrebare este legată strict de titlul volumului. De ce Poeme prerafaelite, de vreme ce nu se găseşte aici nimic din retorica sau din tehnica poeţilor şi a artiştilor „prerafaeliţi” din epoca victoriană, precum Dante Gabriel Rossetti sau John Everett Millais? Probabil că Bădiţa
s-a gândit în primul rând la intenţia prerafaeliţilor de a respinge, în contextul epocii, tot ceea ce era preţios şi obtuz, academic sau manierist. Iar de manierism sau preţiozităţi chiar nu-l putem bănui pe D.B.: „mulţi l-am citit pe cioran: / ştiu adolescenţi sfâşiaţi de roţi pe şine / ştiu tipi ajunşi pe culmile carierei cu ideile lui (...) // (mi-l reprezint cu păhăruţul de whiskey în mână / cu tineri manageri în jurul lui / cu hohotul de râs iradiat de soarele faimei // mă apropii pentru un autograf / el mă respinge: / plus tard, garcon, plus tard” („lecturi din anii nouăzeci”).

La ironie Bădiţa nu renunţă cu adevărat – pentru a deveni de o gravitate îngrijorătoare – decât în câteva poeme de la finalul cărţii. În aceste texte mai lungi („în tranzit”, „emil voican s-a întors acasă” sau „poveste de primăvară”), care ar merita citate integral pentru exactitatea notaţiei, pentru nervul filmic al descrierilor şi directeţea cu care este spusă „povestea”, Bădiţa se apropie de noua şcoală românească de scurtmetraj a anilor 2000 (de la Cristi Puiu la Bogdan Mustaţă). Iată, de pildă, „în tranzit”, în care idilismul se tranformă la final, printr-o ruptură totală şi nepremeditată, în farsă atroce: „(...) gretchen îşi flutură mâna a / rămas bun / atelajul se îndepărtează markus concentrat să / nu-i ducă în şanţ / catârul ahtiat după smocuri de iarbă. // la mânăstiri clopotele şi frescele ca un preambul / al destinaţiei lor: / sfântul mormânt, lângă zidurile voroneţului / markus deschide harta / şi îi arată consoartei sale traseul pe care-l mai au de parcurs (...) // din nou la drum el cercetând peisajele ea / recitând versete. / opresc să adape catârul din jgheabul metalic al / unei fântâni. / gretchen coboară din atelaj cu aparatul foto. în / depărtare pe câmp / femeia contemplă şi pozează un stejar întunecat / cu crengi viguroase / ca mâna care s-a întins a doua zi să-i sugrume / în marginea unei porumbişti” (subl. mea). Aşadar, printr-o mişcare ce aminteşte de şocurile narative ale prozatorilor ruşi contemporani, poemul se încheie, într-un context rustic-sentimental, cu o „rezolvare” plină de cruzime.

Sunt şi în Poeme prerafaelite texte de un sarcasm delicios: „sunt captivul unei situaţii pe care suavul / poet constantin virgil bănescu / ar descrie-o cred aşa: // întind mâna să apuc mărul / şi creanga se fereşte”, după cum sunt şi gaguri cam răsuflate („în ziua aceea niciun peşte nu a vrut să se omoare / niciunul să se sacrifice pentru gura plină de / pofte a omului”), dar găsim, mai ales, atitudini care i se potrivesc lui Bădiţa ca o mănuşă. Excelente poemele „ani indistincţi” (o amintire din copilărie prilejuită de întoarcerea în satul natal) şi enigmaticul „proiect”, una dintre cele mai interesante reuşite din această plachetă: „constructorul e nazist / medicul e un simptom // daţi-mi o casă / daţi-mi putere // în inima tornadei.”

După un debut mai mult decât promiţător, Dumitru Bădiţa a confirmat nezgomotos, cu o carte inteligentă şi (aproape pe de-a-ntregul) bine scrisă. Ironia nu este, la el, o tehnică literară, nu e cuvântul demonetizat prin excesiva utilizare de către optzecişti – nefiind setată pe poanta cu subtilităţi culturale sau pe complicitatea şmecherească cu cititorul –, ci o atitudine existenţială recomandabilă, de nu chiar necesară în Absurdistanul de zi cu zi.