Ratarea – sau idiotul sublim

Tot ce este lamentaþie în haosul dureros al unei vieþi ratate þine de un adevãr inaccesibil, schizofrenic din punctul de vedere al logicii, divin pentru omul credinþei. Fericirile biblice nu cer socotealã în lumea de dincolo, paradisul este, deci, pentru rataþi. Refuzat de seninãtate, ratatul se afundã în angoasã aºa cum cel ce se împlineºte o face în bucuria de a trãi – dar ambii orbiteazã în jurul aceleiaºi morale. Atîta doar cã, în mod ideal, ratatul rãmîne mai aproape de un adevãr ascuns al vieþii, care, într-un final, ne pune pe toþi în acelaºi cîntar. Perfect încadrat în rigorile Fericirilor biblice, acest nihilist în rãspãr a cîºtigat deja marele pariu pascalian – iar Divinul, aºa cum se cuvine, nu poate sã nu-ºi þinã promisiunile. Numai cã inconvenientul de a se vedea confirmat deja de moartea lui pasivã face ca ratatul, victimã dincolo de suportabil a unui subconºtient explodat, sã nu mai viseze la o altã viaþã, element blestemat pentru el. Vitrina celestã nu-l mai intereseazã, ratatul nu mai dispune de resurse pentru a înºfãca pandantivul beatitudinii, desãvîrºire care îi aduce aminte de norocoºii împliniþi existenþial din jurul lui. Nu peste multã vreme el nu va mai fi un ratat, ci un mort speriat, un fost om care nu mai vrea sã retrãiascã experienþa spiritului uman, oricît de subtilã sau de convingãtoare ar fi aceastã promisiune. Adevãrul personal pe care l-a acumulat nu mai þinteºte la ºansa de a „cunoaºte” promisiunile vieþii...  Astfel încît, pentru ca toate sã aibã un final, nu-i mai rãmîne decît apocalipsa mãrturisirii, spovedania fãrã sfîrºit care sã amestece în ea recunoºtinþa ºi reproºul.

În propoziþia „omul este o creaturã inteligentã”, pe filozoful resemnat nu l-ar interesa în fond (precum odinioarã pe Hegel) decît „este”, acest cuvînt al fiinþei despre care nu se poate spune nimic în lumea asta. Cînd ratarea capãtã nuanþa absolutã a substanþei, ajunge sã invoce în individ totul, discursul ei contamineazã inefabil ideea însãºi de fiinþã, inversîndu-i polii, mistificînd-o ºi deviindu-i destinaþia înspre ideea de nefiinþã, astfel încît „este” devine adversarul cel mai de temut al ratatului, oglinda despãrþirii definitive de sine însuºi. Atributele fiinþei dispar, digestia spiritualã se transformã în ocluzia care concentreazã în ea întreaga suferinþã – ºi rãmîi un fel de Yahve denotativ, obsedat cã nu mai are ce pierde, cã nu mai are ce dãrui ratãrii, spre a o îndupleca. Nu-þi mai rãmîne decît amara obligaþie a consumãrii lui „este”, fãrã mijlocirea reflecþiei, a îndoielii, a dedublãrii. Ratarea nu cuprinde în ea decît finalitatea primarului, materializarea amintirii peºterii neanderthaliene ºi punerea în funcþiune a unei fãpturi care o preschimbã într-o definitivã peºterã platonicã. Fiindcã ratarea detestã gustul persoanei.

Despre un idiot nu spui cã ºi-a ratat viaþa, idiotul nu participã la agonia generalã, triumful nu este pentru el ideal de cãpãtîi. Incapacitatea lui de a percepe chemarea panicatã a reuºitei, inanitatea oricãrui triumf, dovedeºte fãrã echivoc neutralitatea vieþii dinaintea agitaþiei care miºcã pãmîntul. Nu este idiotul reprezentantul sublim al unei întregi clase de înþelepþi risipiþi? Lipsit de revelaþii, lipsit de destin, idiotul nu poate fi legitimat decît de propria-i destinaþie fãrã destinaþie, o libertate retrasã în inocenþa ratãrii desãvîrºite. Sã faci însã elogiul idiotului, excesul de subtilitate e prea mare, cînd, visînd la împlinire, îþi iei maniile drept revelaþii. Dar dacã ratarea poate fi suportatã în viaþã, asta vine din puternica vocaþie de supravieþuitor a spiritului închis în om. În condiþiile exemplare în care moartea se manifestã prin universul ãsta, supravieþuirea spiritului este o performanþã de victimã absolutã, purtãtoare a unui numãr infinit de vieþi, pentru care un numãr infinit de morþi se autodevoreazã, încununîndu-se cu sentimentul victorios al unei perpetue sinucideri fãrã efect. Ceva se rateazã pe sine la nesfîrºit creînd bulimia hilarã a unei dialectici inverse: prada sugrumã încet-încet, dar cu aceeaºi patimã, prãdãtorul, îi respirã vlaga, se lasã la modul maladiv inspiratã de duhul acestuia, pentru o poezie pe care o contemplã cu resentimentul lacrimii negre. Ratezi conþinutul unei vieþi ºi totuºi, în aceastã înfrîngere cinegeticã duhul din tine încã mai sperã cã îºi va gãsi într-un final victima definitivã. Viaþa nu ascunde în ea tot acest balast intelectual care împinge omul înfricoºat cãtre prãbuºire, nimic din acest element care ne include nu þinteºte cãtre altceva în afara automatei inocenþe de a trãi ºi pentru care complicitatea cu spiritul reprezintã adevãrata ameninþare.

Dar ceea ce ucide cu adevãrat în marele sentiment al ratãrii este speranþa, o nouã împotrivire, o nouã prezenþã care îºi cere împlinirea, paradoxul final care duce la prãbuºire: ratatul este obligat (cînd oblomovian îºi savureazã boala, aºteptînd sã fie pentru totdeauna confirmat) sã hrãneascã o himerã – întîrzierea unei iluzii care l-a ocolit pînã atunci. Raþiunea îi sugereazã versetele Ecleziastului, subconºtientul îl parfumeazã cu unduirile Cîntãrii Cîntãrilor. Prea plin de certitudinea ratãrii, însã, va prefera aºteptarea, cea mai blîndã nuanþã a fricii: cînd Celãlalt se va arãta, în sfîrºit, toate se vor termina.

ªi care este, în fond, „idealul” ratãrii? Înfrîngerea, sinuciderea, aneantizarea spiritualã, ruinarea fiinþei, agonia? Nu: dematerializarea, eterificarea existenþei, recalcularea evenimentelor care te-au adus aici, o transfigurare, este propria sanctificare. Ratarea înseamnã frig, chircire, tremur, o întreagã literaturã dostoievskianã a funcþiilor fiziologice. Deºi te învaþã muþenia, ratarea provoacã urletul tuturor celulelor din tine, urletul de groazã cã li se va interzice alergarea ºi reproducerea, cã vor fi strivite de cerul flasc al unui trup libidinos de neputinþã ºi cã vor pieri din cauza unei laºitãþi pe care nu o cunosc ºi care le-a îmbolnãvit zeul de o iubire fãrã speranþã, batjocoritoare. Ratarea este proustianã, combustibilul flãcãrii ei labile sînt amintirile, cîrpe murdare pe care le mesteci privind soarele ca pe un icter fericit. Proust a formulat perfect geniul ratãrii, i-a desferecat mãruntaiele prea pline contemplînd revãrsarea de miracole pe care le dispreþuim atunci cînd aripile ratãrii ne ating. Proust a consimþit cu o stranie elocinþã sã fie scribul ratãrii, dîndu-ne cea mai subtilã lecþie (de eleganþã) prin care a fi amantul ratãrii devine a fi amantul amintirii, fiindcã ratarea poartã aceastã siluetã.

Ratarea vine în urma revoltei, urcã din nesupunere, din neacceptarea cãpãstrului, este leºinul semeþiei, iar a trãi cu sentimentul ratãrii înseamnã a fi solidar cu cerºetorii, cu estropiaþii, cu drogaþii, cu mutilaþii care au cãzut din cerul artificial al paradisurilor morale, în care ai nevoie de conduitã, fiindcã paradisul acesta e pentru elitele aseptice; vulturii cu picioarele murdare rãmîn sã scormoneascã hoiturile cu ciocul, sã zboare plini de jeg în vãzduhurile fãrã þãrm: cine nu bifeazã lista marilor comandamente morale rateazã paradisul, nu poate poza pe coperta niciunei cãrþi, ca profesorul cu mîna la falcã, a intelectualului serios ºi responsabil... De parcã nu Divinul te-ar salva de la prostia absolutã atunci cînd îþi trimite ratarea ca pe singurul dar pe care ºtie cã nu-l accepþi, cã nu-l poþi perverti în lãudãroºenie, cã nu te poþi îmbrãca în el ca în costumul cu vestã ºi cravatã – ºi nimeni nu predicã ratarea, dar toate revoluþiile sînt fãcute pentru rataþi; astfel ajung rataþii sã-l indigneze pe mic-burghez, rataþii pentru care se scrie poezie în cer, ei înºiºi un poem suflat în flaut pe cîmpia cenuºie de noiembrie – ei, rataþii, care ºtiu cã nu se mai pot minþi pe sine, cã exteriorul lor nu mai existã, ca sã-ºi trãiascã prin el viaþa. Rataþii nu existã, ei trãiesc în conºtiinþa numenului, sînt lucruri în sine, sînt copiii lui Kant, sînt rugãciunea fãrã subiect, sînt ºomerii sufletului ºi de aceea stau de priveghi la cãpãtîiul leºului de erou pînã cînd leºul de erou va intra în putrefacþie – ei, rataþii, eroii priveghiului, care ºtiu ce înseamnã sã fii mort.

În bestiarul uman cel mai pitoresc se situeazã aventurierii, boemii, pe care nimic din adîncuri nu îi poate þine sã îºi consume energia sufleteascã într-o continuã cavalcadã a risipirii, a schingiuirii prin excitante, într-un sfîºietor asalt imaginar asupra existenþei, în care epuizarea împinge fiinþa spre revelaþii care exclud orice împlinire, dar nu zãdãrnicia ºi deloc desãvîrºirea. Aceºti oameni sînt o introducere anarhicã la sfinþenie. Veritabli avocaþi ai oralitãþii universale, fiinþa lor rãvãºitã de miracole, care în invizibil pot crea naturi, perpetueazã amintiri lipsite de inconvenientul Cãderii – pe care, ignorînd-o, o recalificã într-o justiþie a datului. Ei ºtiu cã orice bucurie neagã o tristeþe, dar cã în aceastã tristeþe trebuie sã stea ascuns principiul oricãrui vis. Dostoievskian, ei desãvîrºesc vocaþia de a vizita omul pe fereastra niciodatã pãzitã de gratii, prin care se zãreºte pacea slãbiciunilor ºi a resentimentelor pãrãsite în întuneric. Îi vom întîlni pretutindeni atunci cînd certitudinea de sine va concepe absurd facerea lumii în afara poeziei ori cînd glosolalia victoriei noastre împotriva fricii va regurgita demoni ai jafului sufletesc. Ne vor întineri mereu cu insolenþa lor, pretinzîndu-ne gratuitatea.

Cuprins de sentimentul unei vieþi ratate, ca de altfel în liniºtea ameninþãtoare de dupã orice suferinþã care þi-a spulberat eul, totul zace prãbuºit ca într-o iubire pierdutã pentru totdeauna. Atîta doar cã dintr-o iubire care a devenit neant regreþi un mic paradis dispãrut, în vreme ce sfîrºitul sufletesc care se deschide înspre abisul ratãrii nu cheamã decît sfîºierea unui posibil neîmplinit, sufocarea unui condiþional optativ ubicuu, fatal, prezenþa definitivã a ceva ce te va însoþi pînã la capãt cu groaza hoitului mutilat. În fapt, sîntem atît de dependenþi de vecinãtatea propriului nostru destin încît devenim aroganþi faþã de singurul spasm care ne-ar putea fluidiza resemnarea: o viaþã întreagã am cãutat-o ºi realizãm acum cã este inutilã, zadarnicã, ºi cã sîntem închiºi într-un ospiciu lãuntric în care dragostea a fost jefuitã de orice perspectivã. Asta pentru cã avem nevoie de incredibila retoricã a reuºitei de a nu ºti cine sîntem; atîta timp cît avem în faþã propriul personaj, în care ne proiectãm glorios, imaginea „casnicã» a iubirii ne deranjeazã, ni se oferã ca imagine a ratãrii, astfel încît o tratãm ca pe o secvenþã a relaxãrii, cu gîndul permanent aþintit cãtre inexistenta pradã pe care ne-am confecþionat-o, care ne obsedeazã ºi pe care cîndva o vom sfîºia, înhãþînd-o din noi înºine. Sîngerînd apoi, vom cerºi ceva ce nu cunoaºtem, o consolare pe care nu am întrezãrit-o, nu am dãruit-o, ºi pe care am refuzat-o. Tîrziului acesta nu-i mai rãmîne decît mila. Dar cînd ai ratat iubirea, mila devine sentimentul unei lumi strãine, de neînþeles, fãrã aspiraþii, fãrã everesturi, o confirmare definitivã a ratãrii, lovitura de graþie. Cînd ai ratat o iubire, ai ratat o întîlnire absolutã – dar absolutul este atît de neimportant în faþa „viitorului”...