şi cum schimba culoarea norilor din bleu-femeie în parfum

iar mantia tenebrei trecea în surdină,

mi-am zis fericit şi înspăimîntat: El e.

Dacă nu ar fi fost mut i-aş fi sorbit cuvintele,

i le-aş fi memorat ca să nu înţeleg nimic,

nici măcar seninul bătrîn din golul vocalelor lui.

Dar gura i se chircea ca un calamar chinuit

şi astfel chipul lui îngrozea femeile care treceau pe lîngă noi

visîndu-se obosite pe plajă, în Caraibe.

Nu ai fi zis că e orb,

pentru că des bătea din pleoape,

dar eu ştiam că astfel imita el zborul graurilor

şi îşi exprima lehamitea.

Zborul este o farsă pentru alde gură-cască în viaţă,

ai zice văzîndu-l cum se tîrăşte

prin iarba, praful, bălţile sau asfaltul

care alcătuiesc planeta asta necinstită, nedreaptă.

Am înţeles că nu poate cădea în genunchi

cînd am văzut că nu are genunchi

pentru viciile mişcătoare ale contemplării.

De fiecare dată cînd zîmbea,

dar el credea că poate porunceşte ori că cerşeşte,

eu ştiam că trebuie să îi aprind o ţigară:

mîinile lui rămăseseră încleştate într-o îmbrăţişare

care i le smulsese cu furia fantasmei îndrăgostite.

Mîinile invizibile care îi rămăseseră în umeri

nu îl cunoşteau,

nu i se arătau decît în vis,

nu călătoreau o dată cu el,

nu îl iubeau.

Singurele mîini pe care le avea în mod real

erau mîinile mele,

care îi aprindeau ţigara,

i-o puneau între buze

sau îi ştergeau lacrimile indigo.

Dar cînd îl priveam,

atît de solemn cum descifra întunericul,

ştiam că El este.

Îmi venea să îi mîngîi pletele negre, date pe spate,

cu recunoştinţa idiotului iertat.

El însă mai avea puţin şi urma să moară.

O, numele lui

nu mai are nici un rost acum

să nu vi-l spun:

Cain, fratele meu.

şi cu păcate pe care numai Viciul ţi le dăruieşte

fără tristeţe, pînă la răsărit –

cînd am văzut îngrozit oamenii-mumie.

Chiar dacă timpul ar interzice bunul simţ,

ei tot s-ar trezi dimineaţa devreme,

toţi, cu floarea depresiei între dinţi,

pieptănaţi, parfumaţi, frumos îndoliaţi.

Dacă privirea e o subtilă convenţie a vicleniei,

în urma ei înseamnă că nu rămîne nimic

şi cu toţii ne putem îndrepta conştienţi

spre Însingurare.

Cînd am deschis fereastra

ca să-mi regret cu ochii în zare amintirile,

ei umpluseră deja străzile, birourile, sarcofagele –

şi cu mugete surde produceau fierea

pentru sfîrşitul Lunii şi al aurorei, oamenii-mumie,

cu neliniştea mortului pentru ziua de mîine.

Din ceruri sufletele-mumie îi îndreptăţesc,

mi-am zis palid,

vor crea pentru ei timpul-mumie

şi aerul-mumie de respirat,

rîurile-mumie şi copacii-mumie,

iubirea-mumie şi naşterea-mumie.

În curînd soarele-mumie va lumina în silă

această civilizaţie a mumificării,

cu arta mîngîierii secrete a coapsei, în sus...

Şi mi-am dat seama din ce în ce mai îngrozit

că sînt nemuritori.

Nu, moartea nu poate fi ucisă prin mumificare,

mi-am zis naiv,

fără să ştiu că astfel au dresat-o

şi că îi pot administra liniştiţi

sedativul muzicii lor mumie.

Am coborît atunci în stradă

să le arăt ce poate Mortul împotriva paradisului.

Am ofensat o tînără-mumie

făcînd să-i zboare din păr un gînd cu zîmbet lucifer,

am lătrat o sonată de Beethoven

într-o grădiniţă plină de copii-mumie

predestinaţi gloriei,

am călcat în picioare florile-mumie

din curtea palatului în care doarme şi visează obscen,

pentru popor, Maimarele-mumie,

în fine, am spart şi un geam –

aşa că au venit să mă aresteze.

Văzînd însă că sînt mort,

mi-au suflat în faţă duhoarea nemuririi lor

şi mirosindu-mă cu scîrbă

m-au lăsat.

„- Ăsta e liber! a strigat unul dintre ei scuipînd.

Pleacă, să nu te mai prind că ieşi din

Perimetrul Dispreţului.”

spre stupefacţia oamenilor,

care deja insultau primăvara ploiasă.

Un deşert al lătratului e de neînchipuit dincolo,

unde se termină civilizaţia excesului de vorbire.

Pînă şi norii şi copacii şi peştii ar exploda,

îngroziţi de o simplă străfulgerare de tăcere sălbatică.

Ziua e moartă ca silueta plictisului

iar ei s-au adunat legiune pe cîmp,

mai sus de cimitir, ascunşi în fum.

Ai zice creaturile lui Bosch,

cu nasul în vînt parcă visînd

la excrementul de aur al mirării.

Brusc unul dintre cîini, solemn, încruntat,

a strigat suit pe un dîmb:

„- Oamenii săraci trebuie exterminaţi!

Oamenii săraci nu ne vor civiliza niciodată!

Cine nu a fost lovit cu furie de beţivi?

Care dintre voi a mîncat vreodată bine din mîna unui sărac?

Din cauza lor am ajuns vagabonzi!

Ei ne-au condamnat să să ne hrănim din gunoaie!

Oamenii săraci trebuie exterminaţi,

sălbăticia lor ne-a compromis!”

Mulţimea a lătrat atunci ca din iad

şi s-a încăierat cu spaimele din naştere primite

cerînd răzbunare.

„Dar oamenii săraci sînt aidoma nouă,

a omis dulăul orator să le spună,

sînt la fel de nenorociţi ca noi

şi nu ştiu încotro se îndreaptă,

către prăpastie sau zid –

cele două forme elementare de resemnare

a omului civilizat.”

„- Sînt însă purtaţi de capriciile fustei dansatoarei de flamenco!”

a urlat el, purtat de viclenia revelaţiei –

şi s-a făcut tăcere.

„- Ori ei, ori noi! a mai strigat dulăul.

Trebuie să-i înlocuim!

Mîine dimineaţă vom ataca!”

Mîrîituri ameninţătoare s-au făcut auzite din mulţime,

ai fi crezut că un simplu vers, izbucnit din întîmplare,

i-a contrariat.

Atunci un roşcat cu ochii scoşi a strigat răguşit:

„- De ce mîine dimineaţă? Să-i termină acum!”

Şi iarăşi au lătrat ca din iad,

cu graba nevrotică a răzbunării:

„- Să-i terminăm acum! Moarte oamenilor săraci!

Moarte săracilor!”

Şi lătrîndu-şi lozinca asasină

au luat-o la fugă spre oraş

ca un stol de balerini-mutanţi dansînd

pentru vîrsta de aur a preistoriei.

Numai că la poarta cimitirului

o mare de zdrenţăroşi,

femei buhăite de veşnicia nemulţumirii,

bărbaţi scopiţi de nenoroc

şi copii clorotici, vineţi de neîndurătoare frustrări,

îi aştepta cu topoare şi arme de vînătoare în mîini,

urlînd cu hotărîre:

„- Ori ei, ori noi! Stîrpiţi-i pe toţi!

Unu’ să nu vă scape! La moarte cu ei!

Ori ei, ori noi!”