Nebunii mistici nu suportă religia oficială, nici preoţii, nu suportă biserica şi sunt mai toţi chinuiţi de Adevăr, care, desigur, se află în posesia lor. Cine însă nu e îndreptăţit să se creadă portavocea Divinului, atâta vreme cât există alţii, sumedenie, care sunt investiţi cu statutul acesta? Contestatarul, ereticul nu va fi destinat carierei senine, cu vedere spre paradis, de care se bucură funcţionarul, „unsul” bisericii; mai devreme sau mai târziu, ereticul va fi denunţat, pus la stâlpul infamiei, torturat sau ucis precum odinioară... În fond, ereticul încearcă să demonstreze că Divinul este o problemă a tuturor, nu numai a iniţiaţilor unei instituţii, iar nebunul mistic, care preia şi manifestă la modul extrem, delirant, temeritatea ereticului, sugerează clar, şi cu atât mai cutremurător, că Divinul este o problemă – punct.

Dacă dogmele, în general, încearcă să expliciteze această problemă, şi uzând de misterul revelaţiei să o difuzeze ca pe un elixir pentru sănătatea sufletelor noastre, nebunul eretic, în schimb, o face irezolvabilă, o pune inconştient în ecuaţia simplităţii de neînţeles, de neacceptat pentru că nesprijinindu-se pe artificiile subtilităţii. De revelaţie se slujeşte şi nebunul mistic, ca argument irefutabil, atâta doar că revelaţia lui nu e de bon ton: fie jigneşte morala obştei, prin extravaganţă, fie, în insolitul ei, trezeşte interesul enoriaşilor, care, ştim bine, rumegă în subconştient entuziasmul sectar al prospeţimii pentru orice nou Adevăr.

Divinul nu cred că se „supără”, aşa cum pretind şi o fac turiferarii ordinii religioase. Ereticul, revoluţionar în templu după modelul christic, va fi însă redus la tăcere întotdeauna: istoria nu se repetă în afara garanţiilor divine, nu trebuie să se repete; în religie anarhia nu îşi are locul, religia înseamnă disciplină. Nu ştim dacă Divinul este sau nu disciplinat, cert e că atunci când un om se ridică în numele Lui o face îndreptăţit crezându-se de Binele suprem pe care îl invocă un asemenea gest. Dar binele e una, iar „supremul” o noţiune pentru care numai nebunul se face frate fanatic cu Adevărul.

Astfel încât „transfigurat”, incapabil să îşi stăvilească avântul revelat, ereticul alunecă pe panta experimentului aberant, unde omenescul, atât de necesar Divinului, devine un fel de îngeresc schizofrenic, cu manifestări simptomatice. De ce? Pentru că nu există ieşire din problema divină, aşa cum o ridică nebunul mistic, care confundă soluţia divină cu problema omului. Şi pentru că, în realitate, Divinul nu este o problemă. Dar nimeni nu va reuşi să îl facă să priceapă că la baza tuturor „revelaţiilor” care ne-au creat religiile stă revelaţia reală şi unică a faptului că Divinul ni se arată, ni se vorbeşte pe sine ori ni se inspiră – şi că o va face ori de câte ori va fi nevoie, pentru ca până la urmă să avem dialogul necesar şi formula optimă de a-l purta. Nebunul mistic este un caz eşuat în lanţul acestor tentative, chiar dacă în sine omul acesta pare mai câştigat în mister decât Theilard de Chardin.

*

Momentul închipuirii desăvârşite, al „revelaţiei”, trebuie însă că îl aruncă pe alienatul mistic într-un ocean de libertate atât de intens şi de neformulat, încât numai tabloul omului gol, zburând paradisiac pe cerul senin, l-ar putea descrie. Din momentul acela nimic nu îşi mai poate justifica existenţa în afara înţelesului care i-a explodat în minte alesului. Omul însă nu ştie să fructifice un asemenea capital de libertate altfel decât stârnit de generozitatea apostolatului, efort prin care minţile unor indivizi placizi pot fi deturnate către sibilinice călătorii eliberatoare. Mesajul este acelaşi, întotdeauna: eu vă spun Adevărul, care pe mine m-a străfulgerat; eu nu am cum să vi-l desluşesc, aşa că vouă nu vă rămâne decât să acceptaţi absurdul vorbelor mele, a căror promisiune vă va lăsa iluzia libertăţii ca pe o fericire inutilă, pentru că regretabilă fără drept de apel în lumea „de sub ceresc”. Slăbiciunea discipolilor va găsi întotdeauna fărâma de logică prin care să îşi justifice adeziunea la elucubraţiile alesului fulgerat de Divin.

Pentru că ceea ce promite revelaţia nebunului este morala omului fără început şi sfârşit, comportamentul îngerului, dematerializarea prin delir, cu trup fantomatic, purificat în mod automat – şi automatic – prin demenţă, drumul cel mai sigur spre inocenţă.

Nu inocenţa ni se pare însă că ar putea caracteriza Divinul inspirator, această stare de deficienţă amuzantă înaintea maturizării în şarpele instruit şi alunecos care devine adultul. Dar pentru nebunul mistic inocenţa, punctul maxim al vârstei lui spirituale, este unitatea de măsură a divinităţii, aşa cum legile universului pentru Stephen Hawking. Astfel încât modelul revelat în mintea sceleratului nu poate fi decât el însuşi, nebunul ideal descris în presupusa viziune a lui Dumnezeu, pur, exemplar, cu tentă angelică: povestea deviaţionistului recitată cu voce divină, în pacea siestei.

*

Motivaţiile celor vizitaţi de revelaţie se orientază îndeobşte către înfrângerea unei vini originare prin inculparea speciei, care murdăreşte ochiul divin; cu alte cuvinte, însănătoşirea morală a neamului omenesc nu se poate face decât prin negarea omului – ceea ce poartă însă către negarea Divinului şi are drept corolar inventarea unui zeu pe măsura ignoranţei profetului; un zeu cu existenţă foarte scurtă, retezată de stupefacţii fără milă.

În plus, ceea ce ignoră nebunul mistic este varietatea direcţiilor în care se manifestă Divinul, fiindcă nici vorbă de metafizică, de matematică etc. în mintea alesului. Prin faptul că totul se reduce la o viziune morală de tip tribal, cu sens curativ, paradoxul face că alienatul astfel revelat se încolonează în şirul renovatorilor speciei pe cale mistică şi religioasă, care, decretaţi ca întregi la cap, şi-au lăsat amprenta în istorie. Şi uneori se face chiar reprezentantul neaşteptat al acestora, graţie iresponsabilităţii care îi dă libertatea să afirme şi să întreprindă ceea ce, din bun simţ, iluştrii lui înaintaşi nu au îndrăznit.

Această referinţă îi este fatală: în numele celebrilor înaintaşi, ereticul nostru cu minţile rătăcite de revelaţii va fi umilit, bătut, anihilat, trecut în registrul comic al dialogului omenesc cu Divinul, ca un Iisus ŕ rebours, de către chiar unşii lui Hristos. Peste timp, citind cronicile acestor fericiţi cu destin de înger hăituit, nu îţi poţi disimula admiraţia: incoerenţa şi absurdul, efecte inspirate de laşitatea epocii, erezia, care pe Dumnezeu nu ştiu de ce l-ar deranja, uneori imoralitatea sau pur şi simplu schizofrenia, toate acestea dispar lăsând în lumină esenţa gestului, aspiraţia de a fi altceva decât om – şi sprijin în încercarea de faţă, poate că nebunul mistic o ştie, nu poate veni de la semenii noştri.

*

Începutul secolului al XIX-lea pululează de secte religioase în Rusia. Documentele procesului intentat de autorităţi unui anume Şişkin, membru de frunte al sectei Negatorilor (care neagă totul: Dumnezeu, diavol, cer, infern, proprietate, legi, religie, mariaj, familie etc.), relatează următoarea conversaţie între judecător şi împricinat:

„- Religia? 

- Nu am.

- Atunci în ce zeu crezi tu?

- În nici un fel de zeu. Dumnezeul vostru, ca şi diavolul, sunt ai voştri, pentru că voi i-aţi creat. Sunt ai voştri, ca şi ţarul, popii şi funcţionarii.”

Un procuror care inspecta una din închisorile din Siberia ne oferă detalii în legătură cu un anume Rojnov, negator convins:

„- Cum te cheamă?

- Pe mine nu mă cheamă, pe tine te cheamă...”

Furios, procurorul ordonă ca insolentul să fie biciuit. Ţăranul continuă însă, parcă nepăsător, să filozofeze:

„- Spune adevărul, nenorocitule!

- Caută-l tu, că tu ai nevoie de el. Adevărul meu, eu îl păstrez pentru mine.”

(Jean Finot, Sfinţi, iniţiaţi şi posedaţi ai timpurilor moderne, Bibliothčque Charpentier, 1918.)

Adepţii sectei Sutaievţki (Fiii lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind Sutaiev însuşi) iau în derâdere preoţii, icoanele, serviciul militar şi propovăduiesc viaţa deplină în comun. Fondată în 1880 de un muncitor din Tver, secta s-a bucurat în epocă de o celebritate reală. Însuşi contele Tolstoi îl primeşte cu braţele deschise pe Sutaiev, şeful sectei, care bătea satele cu piciorul ca să-şi propovăduiască revelaţiile. Fiii lui Dumnezeu considerau că oamenii sunt propriii lor zei; cum divinitatea se manifestă în şi prin aproapele nostru ca în noi înşine, este suficient să închinăm rugăciuni vecinilor, de pildă; astfel, pe lume sunt atâţia Hristoşi câţi oameni trăiesc, şi tot atâtea Fecioare câte femei sunt. Fiii lui Dumnezeu şi-au aflat doctrina la poalele unui deal, unde Sutaiev se refugiase ca să lupte împotriva Antichristului; acolo i s-a arătat Dumnezeu şi i-a spus: „Adevărul şi divinitatea se află în conştiinţa voastră. Nu beţi şi nu vă căsătoriţi...” Etc.

Ţăranul Atanase Konokalov pune pe picioare faimoasa sectă a Vânzătorilor de paradis (Raiskie Kommersanti). Ajutat de fiul său Andrei, Atanase şi-a manifestat revelaţiile din 1885 până în 1892, iertând păcatele în schimbul unei mici „ofrande în bani”. „Trebuie să ne grăbim, spunea prealuminatul, timpul ne presează şi nu mai sunt prea multe locuri în Rai.” Care locuri sunt de două feluri: la zece ruble cele care îţi dau dreptul la propria sofa celestă, la cinci ruble celelalte, pentru nenorociţii care vor sta veşnic pe taburet... Să mai spunem că marele Konovalov opera în compania a două fete bătrâne şi că ritualul „ofrandei” se desfăşura în felul următor: cumpărătorul de locuri în paradis lăsa banii la picioarele iluminatului, acesta îi înhăţa cu dinţii, îi punea pe masă, şi abia după aceea fiul Andrei îi lua şi îi băga în buzunarul sfântului. (Obozrienie Raskola, 1893, pag. 79, ediţie autorizată de cenzorul eceziastic Diatcenko...)

Molokanii sau Băutorii de lapte formau o sectă de ţărani impresionaţi de venirea pe lume a lui Napoleon. Pentru ei, un om care împlinise atâtea fapte de vitejie nu putea fi decât un trimis al lui Dumnezeu; aşadar misiunea lui era aceea de a recuceri tronul lui David şi astfel de a pune capăt suferinţei pe pământ. Bucuria fu mare în rândul Băutorilor de lapte, astfel încât au hotărât să trimită cinci molokani ca să îl salute. Şi iată că cinci bătrâni venerbili, îmbrăcaţi în veşminte albe, pleacă în căutarea lui Napoleon. Din nefericire, împăratul părăsise Rusia în 1812, lucru pe care ei nu îl ştiau, astfel încât nobila lor misiune se termină pe malurile Vistulei, unde sunt arestaţi şi trimişi la ocnă. Legenda însă continuă între zidurile reci ale închisorii: în ziua în care Napoelon a intrat în Rusia, o stea s-a arătat pe cer ca la naşterea lui Hristos; mai târziu, fiindcă un om ca Napoelon nu poate muri, împăratul a venit din insula Sfânta Elena şi s-a stabilit în Rusia, în ţinutul Irkuţk; o furtună uriaşă va sfâşia cândva cerurile şi Napoleon se va înfăţişa ca şeful suprem al tuturor slavilor, înconjurat de îngeri... (William Hepworth Dixon, Holy earth, 1870.)