Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Înăuntru, în cort, Ifigenia era pregătită, ca o versiune îndelung modelată a propriei reprezentări, impunătoare, placidă, care nu reacţiona la ecourile câte unui răget de animal suferind, izvorâte chiar din locul unde ea însăşi avea să vadă lumina zilei pentru cea din urmă oară. I-am şoptit:

— Le e frică de blestemele noastre. Aşteaptă până se lasă tăcerea, şi atunci ridică-ţi glasul. Explică-le cât de străvechi e blestemul, trecut de la mamă la fiică de-a lungul timpului, şi cât de rar a fost rostit, tocmai din cauza puterii lui. Ameninţă-i cu invocarea lui, dacă nu se înduplecă, ameninţă că-l vei rosti mai întâi împotriva tatălui tău şi, pe urmă, împotriva fiecăruia, începând cu cei aflaţi cel mai aproape de tine. Fă-i să priceapă că nu va mai rămâne om în picioare din toată oştirea, ci numai nişte câini horcăind în liniştea ca de moarte, lăsată în urmă de blestemul tău.

I-am spus apoi cum ar fi trebuit să sune vorbele blestemului cu pricina. De la cortul nostru, am pornit în pas ceremonios către locul omorului: Ifigenia mergea înainte, eu, la câţiva paşi în urma ei; după mine, femeile care veniseră cu noi şi, la urmă de tot, cei câţiva oşteni. Era o zi fierbinte, şi mirosul de sânge, şi al măruntaielor de animale, şi al consecinţelor fricii şi hecatombei ne venea în întâmpinare, până când a trebuit să ne sforţăm din toate puterile să nu ne acoperim nasurile împotriva duhorii. Unde ne aşteptam să găsim un spaţiu al demnităţii umane, în care urma să fie săvârşit un omor ritual, am dat peste un loc transformat în tărâm al ruinei, cu oşteni care umblau ca bezmeticii de colo-colo, printre rămăşiţele animalelor măcelărite, împrăştiate în toate părţile.

Poate că scena respectivă, combinată cu cât de uşor izbutisem să invoc zeii în blestemul pe care-l născocisem, a avut darul de a contura mai clar o idee pe care o aveam deja în minte. În timp ce ne îndreptam către locul omorului, am devenit conştientă, pentru prima oară, că eram sigură – chiar mai mult ca sigură – că nu credeam câtuşi de puţin în puterea zeilor. M-am întrebat dacă doar eu nu credeam. Dacă lui Agamemnon şi celor din jurul lui le păsa cu adevărat de zei, dacă ei realmente credeau într-o tărie ascunsă, aflată dincolo de înţelegerea lor, care le ţinea oştenii supuşi unei vrăji pe care nici o putere muritoare n-ar fi fost în stare s-o invoce.

Numai că ei, bineînţeles, credeau. Şi erau, cu siguranţă, convinşi de ce credeau – suficient de convinşi, încât să vrea să-şi ducă planul până la capăt.

Când ne-am apropiat de el, Agamemnon a şoptit către fata lui:

— Numele tău nu va fi uitat în veci… apoi, s-a întors către mine şi mi-a şoptit, la fel, cu o voce gravă şi plină de sine: Numele ei nu va fi uitat în veci…

Atunci am văzut că unul dintre oştenii care ne însoţiseră până acolo s-a dus şi i-a şoptit ceva lui Agamemnon, care mai întâi l-a ascultat cu atenţie, după care le-a vorbit calm şi ferm celor cinci sau şase bărbaţi care-l înconjurau.

Apoi au început cântările, invocarea zeilor în formule pline de repetiţii şi de inversiuni stranii ale cuvintelor. Am închis ochii şi am ascultat. Simţeam în nări mirosul sângelui de animale, care începuse deja să se înăcrească, şi vulturii apăruseră pe cer, aşa că totul se învârtea în jurul morţii, şi sunetul singular al incantaţiei s-a înălţat, urmat de sunetul sfâşietor, din ce în ce mai tare, al aceleiaşi incantaţii repetate de cei care se supuneau zeilor mai îndeaproape decât restul, şi apoi, dintr-odată, de răbufnirea unei mase de sunete similare, îndreptate către cer de miile de oameni care au dat răspunsul, parcă într-un singur glas.

M-am uitat la Ifigenia, care rămăsese singură, în picioare. Emana o putere nepământească prin frumuseţea veşmintelor, prin albeaţa chipului, prin părul negru, prin liniile negre din jurul ochilor, prin liniştea şi tăcerea ei.

În acel moment, a fost scos la iveală pumnalul. Două femei s-au apropiat de Ifigenia şi i-au desfăcut părul din agrafele cu care-i stătea prins, după care i-au coborât capul cu forţa şi, cu gesturi grăbite, brutale, i-au tăiat părul negru. Când una dintre ele i-a înţepat pielea gâtului, Ifigenia a ţipat, dar ţipătul ei nu a fost al victimei unui sacrificiu iminent, ci al unei fete – o fetişcană înfricoşată, vulnerabilă –, ceea ce a făcut ca fascinaţia sacră să se risipească, fie şi numai pentru o clipă. Ştiam cât de fragilă era o asemenea mulţime. Oamenii au început să strige. Agamemnon s-a uitat de jur împrejur, consternat. Observându-l, am ştiut imediat cât de subţire, ca o pojghiţă, putea fi controlul pe care-l exercita peste toţi aceia.

Când Ifigenia s-a eliberat din strânsoare şi a dat să vorbească, n-ar fi auzit-o nimeni, aşa încât a trebuit să urle, ca să-i reducă pe toţi la tăcere. Când a devenit clar pentru toată lumea că era gata să rostească un blestem împotriva tatălui ei, un bărbat s-a apropiat de ea pe la spate cu o cârpă veche, albă, i-a legat-o peste gură şi a început s-o târască, în timp ce ea dădea din picioare şi din coate, către locul de sacrificiu, unde i-a legat încheieturile mâinilor şi gleznele.

Văzând asta, fără nici o ezitare mi-am desfăcut larg braţele, mi-am înălţat glasul şi am început să rostesc eu blestemul despre care-i avertizasem. L-am îndreptat împotriva tuturor. Câţiva din faţa mea s-au dat înapoi înfricoşaţi, dar a venit din spate un alt bărbat, cu o zdreanţă pe care, în ciuda eforturilor mele de a mă împotrivi, mi-a legat-o strâns peste gură, la fel ca fetei mele. Şi eu am fost luată şi târâtă de acolo, dar în direcţia opusă, cât mai departe de locul sacrificiului.

Când am ajuns undeva unde nu mă mai vedea şi nici auzea nimeni, au început să mă bată şi să-mi dea cu picioarele. Pe urmă, i-am văzut pe câţiva, la marginea taberei, ridicând o piatră. De vreo trei sau patru bărbaţi a fost nevoie ca s-o ridice de la pământ. Cei care mă târâseră până acolo mi-au dat brânci într-o groapă săpată în pământ, chiar sub acea piatră.

Spaţiul era destul de mare ca să stau aşezată în el, dar nu ca să mă ridic în picioare, nici să mă întind. Imediat ce m-au băgat acolo, s-au grăbit să pună piatra înapoi peste gura gropii. Mâinile nu-mi fuseseră legate, aşa c-am putut să mi le mişc atâta cât să-mi iau cârpa de la gură, dar piatra era mult prea grea s-o pot împinge eu singură la o parte, şi deci nu m-am putut elibera. Eram prinsă într-o capcană; până şi strigătele disperate pe care le scoteam păreau prinse în acea capcană.

Am rămas aşa, pe jumătate îngropată în pământ, câtă vreme fata mea era ucisă şi murea singură. Nu i-am văzut cadavrul şi nu i-am auzit strigătele, nici n-am putut să-i strig eu numele. Dar mi-au povestit alţii cum a strigat. Iar acum cred că acele ultime sunete scoase de ea, cu toată neajutorarea şi frica pe care le-au exprimat, aducând tot mai mult a zbierete, în timp ce le străpungeau timpanele celor adunaţi în mulţimea de privitori, nu vor fi uitate niciodată. Asta, şi nimic mai mult.

*

Pentru mine apoi a început durerea – mă dureau şalele, din cauza poziţiei încovoiate, singura în care puteam sta în acea groapă. Amorţeala din braţe şi picioare s-a transformat şi ea curând în durere. Am simţit că noada mă jena tot mai tare, ca pe urmă să mi se pară că-mi luase foc. Aş fi dat orice să-mi pot întinde corpul, să-mi eliberez braţele şi picioarele, să mă ridic în poziţie dreaptă şi să mă mişc. Numai la aşa ceva m-am gândit la început.

După o vreme, m-au cuprins setea şi teama care făcea ca setea să pară şi mai concretă. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, de-acum, decât la nişte apă, la o cantitate cât de mică de apă. Mi-am adus aminte că fuseseră momente în viaţă când avusesem în preajmă ulcioare cu apă rece, bună de băut. Mi-am închipuit izvoare care ţâşneau din pământ şi puţuri adânci. M-am umplut de regrete că nu savurasem apa mai mult. Foamea care m-a cuprins apoi a fost nimic pe lângă setea care a precedat-o.

Cu tot mirosul scârbos, cu toate furnicile şi păianjenii care se târau prin jurul meu, cu toată durerea din şale, din braţe şi picioare, cu toată foamea care mă chinuia din ce în ce mai tare, cu toată frica survenită între timp, cum că precis nu aveam să mai ies vreodată vie de acolo – în ciuda tuturor acestora, setea a fost cea care m-a transformat, cea care m-a schimbat.

Mi-am dat seama de greşeala pe care o comisesem – una singură. N-ar fi trebuit să-i ameninţ cu blestemul pe bărbaţii care veniseră să ne însoţească pe mine şi pe Ifigenia la locul acela dominat de moarte. Ar fi trebuit să le îngădui să facă după voia lor, să meargă înaintea noastră sau în rând cu noi, ca şi cum Ifigenia le-ar fi fost lor prizonieră. Ostaşul acela, care-i şoptise ceva bărbatului meu, precis că-l avertizase de ce urma. Îl prevenise, eram convinsă, iar acum, stând în acea bortă de sub pământ, mă consideram singura vinovată. Ca rezultat al vorbelor mele spuse mult prea nechibzuit, era limpede că Agamemnon poruncise ca, de îndată ce Ifigenia sau eu am fi început să blestemăm, oamenii lui să ne reducă la tăcere încă de la primele vorbe, punându-ne căluş vreo cârpă oarecare.

Dacă n-ar fi fost el pregătit, parcă mi-i şi închipuiam pe oamenii regelui împrăştiindu-se, mânaţi de frică, de îndată ce Ifigenia ar fi început să-şi rostească blestemele. Mi-am închipuit-o ameninţându-i să-şi continue blestemul, ajungând la capătul înşiruirii de vorbe care le-ar fi făcut măruntaiele să se veştejească, dacă n-o eliberau. Mi-am închipuit c-ar fi putut scăpa cu viaţă.

Eu greşisem. În timpul petrecut sub pământ, ca să-mi distrag atenţia de la senzaţia de sete, am hotărât ca, dacă scăpam de acolo, să cântăresc fiecare vorbă înainte s-o spun şi fiecare decizie, înainte s-o iau. Pe viitor, aş fi evaluat cu grijă chiar şi cel mai mic gest.

Oricât de brutal fusese trântită peste mine piatra de deasupra capului, zăream totuşi o geană de lumină; drept care, când a pălit şi aceea şi n-am mai văzut nimic, am ştiut că se lăsase noaptea. În acele ore de întunecime, am trecut iarăşi peste toate întâmplările, de la început şi până atunci. N-ar fi trebuit să ne lăsăm păcălite să venim acolo. Şi ar fi trebuit să găsim o cale de-a evada, după ce intenţiile lui Agamemnon au fost evidente. Asemenea gânduri m-au făcut să resimt cu şi mai multă intensitate setea care mă chinuia. Setea însăşi sălăşluia în mine ca o fiinţă vie, cu neputinţă de domolit.

A doua zi dimineaţă, când a venit cineva şi a turnat un ulcior de apă în borta din pământ în care fusesem îngropată, am auzit râsete. Am încercat să beau cât mai multă apă cu putinţă, din cea care mi se impregnase în haine, dar s-a dovedit a nu fi mai-nimic. Mă udase pe mine zdravăn, şi pământul de sub mine, dar cam atât. În schimb, avusese darul – măcar atât – să mă asigure, dacă aveam nevoie de aşa ceva, că nu fusesem uitată acolo. Din când în când, pe parcursul a două zile, mi-a fost aruncată şi mai multă apă în groapă. Iar aceasta n-a făcut decât să se amestece cu excrementele mele şi să dea naştere unui miros ca de cadavru în putrefacţie. Era un miros de care nu credeam c-o să mai scap vreodată.

Nu numai duhoarea m-a obsedat în groapă, ci şi un gând. Mi-a venit din pământ, din piatră seacă, dacă pot spune aşa, ca o transformare a proastei dispoziţii pe care mi-o dădeau poziţia incomodă şi setea, dar apoi a căpătat anvergură şi a început să însemne pentru mine mai mult decât oricare alt gând şi orice altceva. Dacă zeii nu vegheau asupra noastră, m-am întrebat, cum şi de unde puteam şti ce să facem? Cine, dacă nu zeii, să ne spună ce să facem? Atunci mi-am dat seama că nu avea cine să ne spună, absolut nimeni, că nu exista nimeni care să-mi spună ce aveam de făcut în viitor şi ce nu trebuia să fac. De atunci înainte, eu aveam să fiu singura care să decidă ce urma să fac, nu zeii.

Şi tot atunci am hotărât că aveam să-l ucid pe Agamemnon, ca răzbunare pentru ce şi cum făcuse el. Nu m-aş fi consultat cu nici un oracol, cu nici un preot. Nu m-aş fi rugat nimănui. Aş fi complotat de una singură, în secret. M-aş fi pregătit. Iar asta urma să fie ceva ce Agamemnon şi cei din jurul lui, atât de convinşi în sinea lor că trebuie să aşteptăm cu toţii decizia oracolului, n-ar fi bănuit niciodată, ceva la care nu s-ar fi aşteptat niciodată.

*

În a treia dimineaţă, îndată ce se crăpase de ziuă, când au venit să ridice piatra, eram atât de înţepenită, că nici nu puteam să mă mişc. Au încercat să mă tragă de braţe afară, dar eram înfiptă în locul acela strâmt, în care mă îngropaseră. A trebuit să mă urnească ei de acolo, încet; s-au sforţat cât au putut să mă ridice de subsuori, pentru că nu mă puteam ridica în picioare – îmi pierise toată forţa din ele amândouă. Mi s-a părut că nu era cazul să vorbesc şi m-am abţinut să zâmbesc de satisfacţie când i-am văzut ţinându-se de nasuri, doar-doar scăpau de duhoarea care s-a înălţat în soarele dimineţii din borta în care mă vârâseră.

M-au dus unde aşteptau femeile. Ore întregi în acea dimineaţă, după ce m-au spălat şi mi-au găsit veşminte curate, mi-au dat să mănânc şi să beau. Nimeni nu scotea o vorbă. Se temeau, din câte am văzut, să nu le întreb cine ştie ce despre ultimele clipe de viaţă ale fetei mele şi ce se alesese de trupul ei după aceea.

Mă pregăteam să fiu lăsată în pace de ele toate, ca să pot să dorm, când am auzit şi eu, şi acele femei zgomot de paşi care alergau şi voci. Unul dintre bărbaţii care ne însoţiseră până la locul omorului a dat buzna în cort, abia mai putând să respire.

— Vântul şi-a schimbat direcţia, mi-a spus.

— Unde-i Oreste? am vrut să ştiu.

Omul a ridicat din umeri şi a zbughit-o înapoi afară, în mulţime. Pe urmă s-a înălţat un vuiet de porunci şi comenzi. În scurt timp, doi oşteni au intrat în cortul femeilor şi s-au postat la intrare, în chip de santinele. După ei, şi-a făcut apariţia, curând, şi bărbatul meu, care a trebuit să se aplece să poată ajunge până la noi, pentru că iarăşi îl ducea pe umeri pe Oreste. Copilul îşi ţinea în mână sabia mică, şi a izbucnit în râs când taică-su s-a prefăcut că-l scăpa jos.

— O să fie un mare luptător, a zis Agamemnon. Oreste e căpetenia tuturor oamenilor – şi l-a lăsat jos într-adevăr, zâmbind, apoi a continuat: Pornim diseară, după ce apune luna. Tu îl iei pe Oreste şi-ţi iei femeile, vă duceţi acasă şi m-aşteptaţi. Îţi dau patru oameni, care să te păzească pe drum.

— Nu vreau patru oameni, i-am spus.

— O să-ţi trebuiască, mi-a întors vorba.

Când s-a dat înapoi, Oreste a înţeles că urma să rămână cu noi, femeile, şi a început să plângă. Taică-su l-a ridicat iar de la pământ şi mi l-a dat mie în braţe, zicând:

— Să m-aşteptaţi – şi unul, şi altul. Am să vin, după ce termin ce-am început.

După care a ieşit ca o furtună din cort. N-a trecut mult şi au venit patru bărbaţi – aceiaşi patru pe care-i ameninţasem cu blestemul născocit de mine. Mi-au spus că voiau să pornim la drum înainte de căderea nopţii. Părea să le fie frică de mine când le-am spus că ne lua timp să ne pregătim, aşa încât le-am propus c-ar fi fost mai bine să se posteze la intrarea cortului şi să aştepte acolo până îi chemam eu.

Unul dintre cei patru era mai blând, mai tânăr decât ceilalţi, şi l-a luat în grija lui pe Oreste, ţinându-i atenţia trează cu jocuri şi poveşti, în timp ce ne îndreptam spre casă. Oreste era plin de viaţă. Nici n-a vrut să audă să dea drumul din mână sabiei cât a vorbit numai de războinici, de bătălii şi de cum şi-ar fi urmărit el duşmanul până la capătul vremurilor. Abia cu vreun ceas înainte să adoarmă, a început să se smiorcăie şi s-a dat mai lângă mine, în căutare de căldură trupească şi de alinare, apoi m-a împins mai încolo şi s-a pus pe plâns de-a binelea. Visele lui ne-au trezit în câteva dintre acele nopţi. Voia la taică-su, şi pe urmă o voia pe soră-sa, şi pe urmă îi voia pe aceia dintre oşteni cu care se împrietenise. Voia şi la mine, dar, când îl ţineam în braţe şi-i şopteam la ureche, se dădea înapoi înfricoşat. Aşa se face că singura noastră preocupare pe drumul înapoi spre casă a fost numai Oreste, zi şi noapte, şi n-am apucat să ne gândim şi la ce aveam să spunem când am fi ajuns într-un târziu acasă.

Toţi ceilalţi probabil că se întrebau, ca şi mine, dacă vreun zvon despre ce i se întâmplase Ifigeniei va fi ajuns la urechile Electrei sau la urechile bătrânilor lăsaţi în urmă, pe post de sfătuitori ai fetei. În ultima noapte petrecută pe drum, atenţia mea s-a concentrat la nevoia de a-l ţine pe Oreste liniştit, sub cerul senin şi înstelat, în timp ce mă gândeam la ce urma, de atunci înainte, pentru mine, la cum aveam să trăiesc şi în cine aş mai fi putut avea încredere.

Nu trebuia să am încredere în nimeni, m-am gândit. Să n-am încredere în absolut nimeni – ăsta era cel mai folositor lucru pe care trebuia să-l reţin.