Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Edgecombe Ave, numărul 535. O adresă din teancul de facturi de pe birou; una dintre clientele lui. Portoricană, doi copii, păr roşcat şi cârlionţat, înghesuit sub un batic în carouri verzi-albe. O nouă canapea extensibilă şi scuzele lui pentru că nu avea în stoc paturi supraetajate. Numele femeii îi scăpa, însă muzicalitatea adresei i se imprimase în minte. Cinci trei cinci: un filament delicat, un fragment dintr-o melodioară la tv, vocea unei starlete ambiţioase atrăgând atenţia asupra ei, făcând ochi dulci, înfiptă.

În alte vremuri, mai bune. Locul fusese incendiat. Placaje astupau geamurile de la primul etaj, cele de deasupra erau întunecate, cu halou de funingine. Carney nădăjduia că scăpaseră cu bine.

— E şmenul cu asigurarea, a zis Munson. Proprietarii cumpără ieftin, imobilul are ditai ipoteca şi drepturi de gaj pe el. Îi lipeşte o asigurare barosană şi bum – arde drăcia din temelii.

Coborâse din maşină să se pişe.

— Pe aici, în Brooklyn şi Bronx. Mi-ar plăcea şi mie o ciozvârtă, păi cum?

Era fraudă pe stil vechi, de dinainte să se nască Carney; nu-i trebuiau lecţii. Uneori, tatăl lui ajungea acasă duhnind a kerosen. Erau băgaţi în asta şi câţiva dintre muşteriii lui Carney. „Aprinzi ceva cârpe şi-o tai de acolo“, îi spusese cândva Skip Lauderdale. „Auzi lume cum se ceartă pe hol, puştimea care se hlizeşte şi speri că gagiul care ar trebui să sune la pompieri o să-şi facă treaba. De obicei, focul e stins înainte să păţească ceva careva.“

De obicei voia să însemne că uneori deznodământul era altul.

Jocul incendierilor se făcuse acum şi mai neobrăzat. Ai un inspector statal în buzunar, cine să arate cu degetul plăţi suspecte? Încă un semn al deteriorării tot mai avansate a metropolei. Pe drumul expres, la volan, i se întâmpla lui Carney să se uite în jur şi să dea peste întinderi de moloz în locul câte unui cartier, cărămizi împrăştiate pe unde cândva fuseseră locuinţe conţinând nădejdile şi nefericirile a zeci de mii de nou-veniţi, oameni încercându-şi norocul, fiinţe umile, abia târându-şi zilele. Cineva aprinde un chibrit, şi o clădire e făcută scrum. Un proprietar nu mai plăteşte taxe şi dă clădirea pe mâna drogaţilor, care se mută acolo, alungă familiile, apoi vine administraţia oraşului şi rade tot. Crater lângă crater. O neruşinare organizată care atingea aproape nivelurile unei conspiraţii. Părerea lui Carney e mai simplă decât ideea conspiraţiei: oamenii, în general, sunt groaznici.

În aprilie,prin ziare se scrisese despre o delegaţie de primari veniţi în oraş la o conferinţă, başca o deplasare pe teren în Brownsville. Elizabeth citise cu voce tare, folosindu-şi vocea de „albă“ ca să redea opiniile vizitatorilor ultragiaţi:

Potrivit lui Kevin White din Boston, respectiva zonă de douăzeci de cvartale „ar putea fi primul semn tangibil de colaps al civilizaţiei noastre“.

„Doamne, arată ca Dresda“, a declarat Wesley C. Uhlman din Seattle.

…şi mulţi dintre ei au spus că le aduce aminte de casă.

Ha ha. Ultimul citat devenise o poantă, rostită când Carney şi ea, ieşiţi la plimbare, dădeau prin cartier peste mărci ale decrepitudinii. Un pervers ghemuit pe o bancă din parc, scoţând cu polonicul ceva cleios dintr-o găleată de fier; o pisică de pripas cu capul făcut afiş; păpuşa jegoasă a unui copilaş, cu jumătate de faţă lipsă: Îmi aduce aminte de casă!

Partea estică din Edgecombe e Coogan’s Bluff; treptele, în sus, dădeau spre vechile terenuri de polo. În parc, dincolo de zidul de stâncă, se oploşiseră vagabonzi în şoproane lipite de pietre. Pereţi de tablă sprijiniţi în ţeavă. Unul dintre rezidenţi îşi luase animal de companie: o javră cu păr împâslit, priponită de un bloc de ciment cu un cablu de telefon lung şi creţ. La câteva cvartale de blocul lui Munson, trecuse graniţa într-un alt oraş.

Munson a fluierat spre câine şi s-a ales cu o reacţie indiferentă. S-a întors în maşină.

— E-o pândă ce facem noi? a zis Carney.

— La partea cu aşteptatul. Altfel nu-i, fiindcă aici nu e nici o enigmă.

— Carney, a zis Munson, acoperind receptorul cu căuşul palmelor. Nici prin gând să nu-ţi treacă.

A lăsat telefonul şi l-a informat pe Carney că aveau să se îndrepte spre Highbridge Park, să lămurească treaba cu Buck.

— Poate-l conving, cine ştie, să-şi ceară scuze că te-a caftit. Te-a… ce, pocnit în rinichi?

— Nu ştiu cum îi zice.

Munson a dat din umeri şi i-a spus că maşina lui e după colţ.

— Dar câte ascunzători ai? a întrebat.

— Astea-s ca femeile – tre’ să ai câteva de rezervă.

Carney n-avea, la viaţa lui, decât una. Chibzuise el, dar îi devenise clar că mâine are să-şi ia zi liberă, s-o întâmpine pe Elizabeth. Copiii urmau să ajungă abia după patru. Avea de explicat cucuiul din cap şi vânătăile care îi înfloriseră pe stomac. Ultima oară când se alesese cu un ochi înnegrit din cauza unor afaceri extralegale, îi zisese lui Elizabeth că îl trosnise un prăjit şi fugise. „E demenţă acolo, afară!“ De data asta intenţiona să meargă pe tâlhărit, dată fiind starea contemporană a metropolei. De-ar mai fi fost Alma vie, ar fi ales un loc al „tâlhăriei“ ca s-o irite – în faţa bisericii ei, ziua-n amiaza mare, sau pe lângă Aripa Ruptă, orfelinatul acela în al cărui consiliu de administraţie fusese. Îi simţea, pentru întâia dată, lipsa.

— Pe Chink îl ştiu, a zis Carney, dar pe Notch Walker nu l-am cunoscut. A început, nu, în Sugar Hill?

— Până s-a făcut prea mic pentru el, a spus Munson.

Carney se ţinuse timp de patru ani în afara jocului, însă numele lui Notch Walker apărea adesea pe buzele şlehtei de derbedei de la Nightbirds sau Blossom. Prostituate, heroină, învârteli. Ca Elizabeth, Notch era un soi de agent de voiaj, care făcea trafic cu escapade: sex, substanţe, visul la lozul cel mare. Produsele se vindeau singure, aşa că îşi direcţiona campaniile promoţionale asupra competitorilor: înlănţuise locotenenţi din găşti rivale de bănci din Riverside Park şi le dăduse foc; un atac armat la un club after-hours, care mătrăşise puzderie de civili, ajunsese la ştirile naţionale. Un schimb de împuşcături cu clanul lui Chink de pe Lenox, într-un ajun de Crăciun dement, stricase bucuria colindului pentru mai mult de un trecător. Publicitatea lui era agresivă.

În Amsterdam News apăruse o poză cu Notch ieşind ţanţoş din Sylvia’s, cu un rânjet imperial pe meclă. Era înalt şi lat în umeri, purtând, în acea zi, pantaloni strâmţi pe picior cu model cafeniu cu alb şi un trenci de piele cu pieptar dublu, care-l făcea să arate ca un pirat de culoare. Bumpy Johnson, cu al său costum fercheş cu dunguliţe şi pălărie moale cu boruri înguste, ajunsese relicva unui Harlem mort şi-ngropat. Notch era genul de gangster ivit în acea perioadă din inima străzii: ţipător, letal şi lipsit de remuşcări.

Munson şi-a aprins o ţigară. Tot la câte doi ani, un actor nou apărea pe scenă şi încerca să-şi facă un nume, a zis.

— Vechea gardă îl sufocă în aşternut, ori nu. Noua gardă preia, apoi pentru ei ajung să omoare ăştia tinerei.

A ochit un Cadillac DeVille care urca pe Edgecombe. Şoferul era un spaniol pletos, cu favoriţi bogaţi. Munson a zis:

— Notch e crabul care a ajuns în vârf de poloboc.

După ce se pensionase din branşă, Carney trecuse de partea celor buni şi decenţi, trăgând bine perdelele când pe stradă răsunau împuşcături, ţâţâind a lehamite când citea prin ziarul de dimineaţă despre bătălii pentru zone de influenţă şi încăierări sângeroase. Îl durea la bască. Îi plăcea să stea cu spatele la fereastră, ignorând dramele tâmpite cu care se ocupau clanurile războinice în săptămâna în curs. De ce se mai abătea, atunci, pe la Nightbirds, nu din cale-afară de adesea, dar suficient de des, apoi pe la Donegal’s şi pe la Blossom, unde nu întârzia niciodată să apară vreo mutră din vremurile sale de fărădelege? Nu le lua mult să dea pe gură ultimele noutăţi, şi pileala pe gratis îşi făcea efectul asupra interlocutorilor ezitanţi. De ce punea piciorul acolo şi de ce păstrase cartea de vizită a lui Green, când el se pensionase, mulţumit şi definitiv?

Tăcere în Cadillac. Amândoi depănându-şi caierul gândurilor. Munson a zis, brusc:

— Se juca ringolevio la voi în cartier?

— Nu-i o ţară străină, Munson.

Era oină, era handbal şi mai aveau ringolevio. Tare-i mai plăcuse lui Carney jocul ăsta. Era ca leapşa, doar că mai mare şi mai monstruos. O echipă vâna, alta era vânată. „Pârnaia“ era porticul unei case ori portbagajul vreunei maşini deţinute de cineva care nu te caftea că îi atingi mijlocul de transport. Ca să-ţi capturezi oponentul, trebuia să-l ţii bine cât dura să zbieri ringolevio, un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei. Se suceau gâturi, se sfâşiau cămăşi în încercarea frenetică a inamicului de a se elibera. Dacă se umplea porticul, era în regulă să evadezi de la bulău. Aceste prime spargeri, unde dădeai năvală să-ţi scapi tovarăşii – liberi toţi, liberi ei, un-doi-trei, un-doi-trei –, fără să fii înhăţat. Partea din urmă presupunea s-o faci pe Fred Astaire maxim de bine, ţopăind şi răsucindu-te.

Carney, acum:

— Puştii cu fraţi mai în vârstă povesteau despre jocuri de-o zi întreagă. O chestie de copii mai mari.

— Ba nu, aşa era, a zis Munson, ne jucam, câteodată, zile întregi. Şi-a aprins o ţigară. Ar fi trebuit să-i zică hoţii şi gardiştii. Găbjeai echipa cealaltă sau alergai de colo-colo încercând să nu ajungi la bulău: hoţii şi gardiştii.

Carney:

— Îi ziceam bulău fiindcă era un loc unde nu voiai să te duci.

Dacă l-ar fi auzit taică-său zicând că se joacă de-a hoţii şi gardiştii, şi-ar fi smuls cureaua de la pantaloni. Ba chiar, rahat, ar fi tras-o şi pe-a lui Carney şi l-ar fi croit cu dublă măsură.

— Erai poliţist, după aia hoţ şi iarăşi poliţist. Nu conta cum te vezi tu pe tine, erai amândouă în acelaşi timp, a zis Munson. Tropăiam cât era Hell’s Kitchen de mare. Prin tot oraşul. Toată ziulica. O pauză, mai beai un sifon, şi-apoi unul dintre gagii te-nhăţa, cu un Ringolevio! şi eu, stai, mă, ce, mai jucăm? Păi cum să nu mai jucăm, dacă jocul nu se termina niciodată.

A scos un icnet înfundat.

— Ziua următoare o luam de la-nceput.

Buck Webb a alunecat pe lângă ei, într-un DeVille verde închis. Webb şi Munson au schimbat câte un semn din cap, pe care Carney l-a luat drept semnal poliţienesc silenţios. Webb a parcat mai sus de intersecţie.

Partenerii conduceau acelaşi model de maşină. A lui Munson era roşie.

— Le cumpăraţi angro? a întrebat Carney.

— Ştiu un tip.

Munson a cules de la picioare geanta de vinil. Şi-a flexat braţul rănit.

— Mă duc să-i cer scuze, explic şi-i dau jumătatea lui, a zis, bătând darabana pe geantă. După aia facem drumul de care ţi-am zis.

— Credeam că ăsta-i drumul.

— Ăsta? Ăsta e doar Buck.

Munson a ieşit şi s-a apropiat de Cadillacul celuilalt. S-a aplecat spre geam să vorbească, şi apoi a urcat în maşină.

Carney mai umblase în maşină cu Munson cândva, cu ani în urmă. Cât venise gaborul să-şi colecteze obişnuitul plic, se apucase să-l perpelească pe Carney cu întrebări despre vărul său, Freddie. Îi trebuiseră lui Carney câteva cvartale până să se prindă. Şi-a lăsat palma pe tapiţerie. Nu era aceeaşi maşină, dar sigur că şi asta văzuse belele destule. Adunase violenţă în ea ca pe kilometri. Kilometrajul îl socoteşti fiindcă e important – caftitul de negri nu se obosea nimeni să-l înregistreze.

Se întreba dacă vreunul dintre băieţaşii cu care crescuse fusese căpăcit pe bancheta din spate. Brad Wiley! Bradford Wiley, cu siguranţă, după ce dăduse atacul pe la vreun bistrou sau şterpelise vreun cec de ajutor social de la vreo cucoană în etate. Era „ tot timpul coţcar“, cum formulase mătuşa Millie. Te minţea de la obraz, netulburat, ca atunci când jucau ringolevio şi nu recunoştea că evadase pe naşpa, lucru ce n-ar fi fost posibil fără ajutorul cuiva.

Carney şi tovarăşii lui nu se ţinuseră de turnee de o zi întreagă, precum cele despre care tot trăncănea Munson, dar petrecuseră ore ascunzându-se şi pândind, fofilaţi prin vestibule, răcnind pe stradă ca o creatură dementă, răsfirată. Agăţai pe cineva, erai agăţat şi tu. Livrai descântecul înainte ca duşmanul să se smucească din strânsoare.

La capăt de zi, gâtlej asprit de atâta chirăială. El şi Freddie erau mereu în aceeaşi echipă, baftă dacă încercai să-i separi! Carney, pe-atunci, stătea cu el şi cu mătuşa Millie; cu Pedro când era prin zonă. Freddie era recrutorul. Ţinea socoteala tuturor celor dispuşi să joace, puştii de deasupra, de prin blocurile din cvartal, din cvartalul următor. Gemenii Jones, Jesus, Roger Roger, Timmy Schilodul. Garantând pentru vreun ţânc mucos pe care nu-l mai văzuse până atunci: „Aa, ăsta-i Sammy din Jamaica, e de comitet”. Nu dădeai niciodată cu ochii de ei prin zonă, existau pe acest tărâm pământean doar când anunţa Freddie că începe jocul.

Fuseseră, de-a lungul anilor, partide istorice. După-amiaza cu burniţă când Roger Roger răsturnase căruţul cu fructe al domnului Conner şi fusese nevoit să plătească pentru asta lucrând o vară întreagă. Acea dată când Carney şi Freddie se pitiseră pe acoperiş şi-o văzuseră pe madama goală de vizavi executând un pic de dans cu jartierele. Freddie aproape căzuse peste margine încercând să vadă mai bine. Şi acel joc final, a cărui maiestuoasă oroare supravieţuise mitologilor copilăriei şi rămăsese o anecdotă de mare angajament.

Era în primăvara lui 1942. Freddie şi Carney, în echipa care se ascundea, se pitiseră prin Morningside Park. Parcul nu era între fruntariile acelui joc anume, însă vărul lui propusese să se furişeze amândoi acolo, să stea cu burta la soare, apoi să se întoarcă pentru a-şi elibera prietenii încarceraţi. „Nu-i la fel dacă nu fraiereşti un picuţ”, avea Freddie obiceiul să zică. Carney învăţa greu. Nu-i luase mult lui Freddie să-l înregimenteze în şmecheriile sale. Când venea vorba de tras chiulul ca să prindă un matineu dublu ori să bubuie coşurile de gunoi cu petarde luate din Cartierul Chinezesc, Carney se băga pe felie.

La zece minute de vacanţă în parc, ajunseseră să se plictisească de încălcarea regulii. Freddie începuse să sară de pe o bancă pe alta, prefăcându-se că betonul crăpat din subordinea Departamentului Parcuri e lavă. Carney se apucase de dat cu şutul în nişte doze goale, împingându-le de pe alee în iarbă, făcând curat după petrecerea cuiva.

— Mă, fii antenă, zisese Freddie.

Carney se apropiase. Un bărbat în sacou cafeniu închis era întins pe iarbă, cu faţa întoarsă de la ei. Picioarele încolăcite, braţele desfăcute larg – o postură prea chinuitoare ca să fie a cuiva care trage un pui de somn.

Prin preajmă nu mai era nici ţipenie. Carney ridicase din umeri. Freddie împunsese corpul cu vârful pantofului. Nimic. Coşul pieptului nu dădea semne de răsuflare. L-au ocolit, furiş, şi s-au uitat la faţa lui. Jumătate din ea nu mai era, rămăsese un terci însângerat. Ce li se păruse a fi noroi, pe şale şi pe turul nădragilor, erau răni de glonţ.

— L-au împuşcat în buci! scâncise Freddie, apoi au tăiat-o repejor.