Se făcea că eram într-o călătorie

prin trupul meu

care mi se dezvăluia.

Trec printre vertebrele coloanei

şi văd

ciocuri de papagal

cântând acolo pe o singură voce.

Intru în plămâni

ca într-o pădure de palmieri –

e un dor de aer verde în murmurul acela

de-ţi vine să plângi.

Ajung sub osul frunţii,

privesc cu uimire în jur:

îngrămădirea de taine

de culoarea cerului de iarnă,

cibernetică pură, zic, şi trec mai departe.

Mă las în voia sângelui

şi ajung

în incinta mierlei de aur,

inima,

punctul cercului,

nucleul;

gura de tun nu-i mai periculoasă

decât osia aceasta când a obosit.

Şi a obosit.