- Ce mai găteşti, Floare ?

- Roşcove şi răbdări prăjite.

- Bune, bune şi te satură ?

Şi nu-ţi intră mâncarea cu ţăpi ?

Sau să-ţi cadă greu la stomac,

Sau să ţi se sterpezească dinţii !

- Ohooo, nu mai ai nevoie toată ziua…

- Bravo, fă, cuscră, asta e mâncare de lux

Iote ce bine o duc ăştia ai lu Guguloi…

- Da ce nu ţi-a spus fie-ta, Leonora,

Că trăieşte împărăteşte la noi.

- La masă chemaţi-o şi pe Miţa Baston

Care e bolnavă şi pe moarte

Şi ar mânca de toate.

- Mamaie, să-mi găteşti şi mie răbdări prăjite

Da să pui mult ulei, ca să-mi faci şi gogoşi.

Zise Vasilică, nepotul lor.

Floarea Guguloi şi Maria Ursu zâmbiră

- Ce ai, fă, tu nu eşti într-ale tale ?

Minţişi ăl copil, zise Maria.

- Lasă că nu se supără, că e de-al nostru

Da să am grijă, să nu se facă răbdările sfaroagă,

Că rămân ăştia nemâncaţi şi mă ştie

Toată lumea, că Niţă este fudul şi pretenţios.

- Lasă, Floare, o încurajă Maria Ursu, este cuvantul tău

Tu ţi-l dai, tu ţi-l iei înapoi,

Să vedem cine poate să-ţi facă oservaţie…

- Ce tu zici să-mi iau vorba înapoi ?!

Io ştiu…parcă n-ar fi bine şi nici creştineşte.

- Hai, mamaie, bagă la tigaie două feluri de mâncare

Roşcove şi răbdări prăjite pentru creştinii

Din casa noastră.

Şi la desert dă-ne şi gogoşi.

- Fă, fomeilor, sunt aşa de bolnavă, că de abia vă văd

Şi cred că mă duc, cât de curând, după al meu,

În deal, la Cucu, se plângea Zânca Făsui vecinelor ei

Strânse în răscruciul Belcineanca.

Am dureri în tot corpu şi mă ia cu tremurat.

O s-o chem pe baba Măria lu Ursu,

Să-mi pună ventuzele şi să mă tragă

Pe drevele gâtului.

- Fă, Zânco, tu ai lipsă de ceva

De aia tremuri aşa, fă, fetico,

Încercă Miţa Chibrit s-o dea pe glumă.

Al tău s-a dus cam demult, e adevărat

Dar sunt alţii destui la noi în sat.

- Du-te necuratului de aici, fă, nărodoaio,

Că nu e la ce te gândeşti tu.

Mă ia cu călduri, am temperatură,

Mă doare rău capu, tuşesc de zici că bat

Toba mai bine ca Ghiţă Toboşarul la morţi

Şi parcă am cârcei în pulpe, că mi-aş pune

Nişte lipitori.

Fă, dadă, păcat că dai pe gură ce scoţi pe cur.

- Fă, Zânco, sări Lica lu Ilie Dârlă, aşa era

Şi mătuşe mea, Anica, cu trei zile înainte

De a muri.

S-a dus, săraca, la loc cu verdeaţă, mă închin,

Unde nu este nici durere şi nici suspin.

Zânca Făsui s-a uitat urât la ea şi i-a zis

Câteva în gând: de dulce, de foc şi de inimă rea.

- Auzi, Zânco, uită-te, fă, la mine, îi zise Lica.

Zânca Făsui era îmbufnată şi, dacă ar fi

Fost mai aproape de ea, i-ar fi cârpit două, să audă

Câinii în Giurgiu.

- Dar io cred că sameni cu unchiu Păun,

Că ăsta a zăcut o săptămână la pat

Şi a trăit 85 de ani şi mai trăieşte şi acum

E ăla din capu satului, de lângă cimitir

- Duceţi-vă dracu de aici, năroadelor,

Că nu vă spală toată apa Jiului,

Nesătulelor, ca să nu vă zic pe direct.

Eu vă spun din toţi rărunchii mei

Că nu mi-e bine şi sunt coaptă de răcită

Şi voi râdeţi de mine cu gura până la ureche

Şi mă luarăţi în baschiură.

Iar treburile mă trag de poale

Şi eu m-am pus cu voi la taclale.

Zânca Făsui plecă supărată şi nici nu

Se mai uită înapoi la ăle tute

Care numai în gură ar fi trebuit bătute.

Mitra Ciulu venise la noi în Rudarii Olteniei

Din Balta Verde şi se măritase cu Mărin Ciupagu.

Şi după cinci ani bătuţi pe muchie.

Într-o iarnă, Mărin, care făcea naveta cu trenul

De Calafat şi lucra la Electroputere ca sudor,

Alunecase de pe scara vagonului

Şi murise.

O lăsase văduvă şi cu un băiat, Vasile,

Care abia împlinise trei ani.

Era o femeie înaltă şi voinică,

Se purta întotdeauna îmbrăcată în

Negru.

Avea mâini lungi şi puternice.

“Cu ele ar fi putut doborî un bărbat din

Statul lui”, zicea Baba Ilinca Guguloaica.

Pe la care venea Mitra Ciupagu şi îi

Mai povestea ba una, ba alta

Deschis şi fără perdea.

Dar ea o învăţa de bine şi cum

Să se apere de gura lumii.

Şi eu stăteam lângă sobă, într-un colţ,

Până mă vedeau şi mă dădeau

Afară pe uşă.

Deşi intrase în cea de-a doua vârstă, trupul

Ei îşi mai păstra frumuseţea din tinereţe.

Mijloc subţire şi şolduri potrivite.

- Băbică, eu aş vrea să-mi iau muiere

Ca Mitra Ciupagu cu ţâţele mici

Şi ochi albaştri...

- De unde ştii tu, drace, că are ţâţele mici ?!

Mă întreba bunică mea şi se apropia de mine,

Să-mi de o palmă şi să-mi rupă urechile

Dar nu mă prindea, că fugeam pe uşă

Şi îi strigam din prispă:

- Lasă, băbică, nu ştii când a venit de

Sfânta Mărie a mică, să-ţi arate

Că i se umflase ţâţa stângă şi eu mă

Uitam din podul grajdului

Pe fereastră.

Da nu-mi place de ea, că are un negel pe

Obrazul stâng.

Şi postrungă între dinţii de sus.

N-ai zis, mata, că muierea cu postrungă

Umblă prin odăi după bărbaţi şi o dă

La toti cei cu nădragi

Care îmi sunt dragi.

Na şi ţie, na şi ţie,

Na şi lu popa Ilie.