(fragmente)

LLL

(în urma celor plecaţi departe rămân mii de lucruri suferinde)

Pe strada Labirint nici nu mai ştii cine stă prin casele altădată însufleţite şi vesele ca nişte cutii muzicale de pe vremea bunicii. Sandu şi Mărioara Hârbov de la 23 au plecat să culeagă fructele livezilor din Chelles, lângă Paris. Alfred Viitogeanu, compozitorul de la 58, zdrăngăne un pian hodorogit într-un bar cu streap-tease din Barcelona. Gianina şi Luca Mălmoreanu de la 44 şi-au deschis un debit în gara din Heidelberg şi erau gata să facă pârnaie pentru comercializarea de droguri. Nelu Garguzea, ciclistul de la 18, e antrenor la Clubul Evrika din Buenos Aires şi verile instructor de kayak în Slovenia, la Bled. Ioţa Necşulea, profesorul de franceză de la 5, e şeful unei echipe de constructori de vile pe valea Loirei şi câştigă de zece ori mai bine decât din meditaţii. Alida Cangeovski, fotografa culinară de la 16, îşi face veacul prin Japonia, angajată la un lanţ de Fast Food-uri, iar în timpul liber conduce un seminar la Universitatea de Arte decorative din Kyoto. Grişa şi Maşa Poltian, dresorii de dobermani de la 33, păzesc nişte imense plantaţii de năut în insulele Caiman şi lucrează la o carte de bucate cu 100 de feluri de preparat năutul. Adi şi Mirinda Guliba, ziariştii de la 2, amenajează şi repară pontoane pe coastele din Costa-Rica. Vladimir Acumperan, stomatologul de la 47, regizează un serial cu previziunile lui Nostradamus la un canal de televiziune din Andora. Gabriela şi Radu Gudeanu, pensionarii de la 22, cerşesc demn lângă izvoarele termale din Guadalqivir, cu iconiţe pe piept şi cu mătănii în mâini. Fraţii Vifor şi Exarcu Miniela, zugravii de la 8, noaptea sunt angajaţi ca hingheri într-un orăşel paraguayan, iar ziua fură de prin supermarketuri. Veniamin şi Florinela Găliga de la 42 repară hidrobiciclete la ştrandurile de pe malul lacului Ontario şi fac reportaje la un ziar pentru orbi. Gelu Firenescu de la 12 inventează trucuri pentru vilegiaturiştii din Viena şi-n secret lucrează la o invenţie epocală: o lupă cât unghia, care măreşte de zece ori. Armand şi Mitela Fanferliu, vestiţii geologi de la 59, îşi coordonează eforturile în vederea înjghebării unei hărţi a răspândirii şi staţionării broaştelor ţestoase în insulele arhilepagului Indonezian. Ion Bend, tenismenul de la 3, a ajuns în Bulgaria, unde a deschis lanţul de iaurgerii Bend & Co. Daniela Capră de la 38 confecţionează artificii într-un sat din Iacuţia, unde nu s-a mai văzut aşa ceva. Arin Domide, ceferistul şomer de la 60, e azi şomer al căilor ferate din Tunisia. Vighi şi Ilinca Cimpoacă, avocatul şi coafeza de la 9, îşi clătesc privirile în Vltava şi aşteaptă să le pice vreun amator de poze ŕ l’ancienne, pe care să-l imortalizeze cu lădiţa lor cu placă fotografică şi mânecă neagră în care-ţi bagi capul şi strigi Ptiţî...Ptiţî... Richi Acum, skioarea de la 29, răspunde de CTC-ul fabricii de rulete din Erzerum, reclamaţiile ce-ar depăşi procentul de 5% (din tirajul de 250 de bucăţi zilnic) putând oricând să ducă la desfacerea contractului său de muncă. Vera şi Livian Pantoreanu, desenatorii tehnici de la 20, tac de trei ani de zile în cadrul organizat al Colocviilor Tăcerii de la centrul yoghin din Fianarantsoa şi acumulează puncte la Loteria Esoterică ce promite primul voiaj particular pe Marte. Benjamin Dala, curierul de la 21, dezvoltă strategii de reîmpădurire în zonele care chelesc vertiginos în jungla amazoniană. Victor Gârbacicioiu, cineastul de la 24, a orbit şi cântă în corul Bisericii Evanghelice din Irkuţc, unde s-a însurat ilegal şi are o fetiţă de doi ani fără nici o problemă cu vederea. Camelia şi Iorgu Bandrac de la 25 îşi împart femeile şi bărbaţii staţiunii balneare scandinave unde fac masaj erotic câte 15 ore pe zi şi au trei luni de concediu pe an. Şi mai sunt şi destui alţii de pe la alte numere care-au plecat Dumnezeu ştie unde, care s-au dus la dracu-n praznic, doar să nu-şi mai piardă vremea pe-aici, s-au năpustit ca orbeţii care pe unde-au apucat, de parcă-ar fi venit sfârşitul lumii. Dar sfârşitul lumii a venit pentru cei ce-au rămas în casele golite de părinţi. Copiii şi bătrânii părăsiţi îl aşteaptă pe Vintilă poştaşul ca pe Sfântul Petru să le deschidă porţile raiului: mandatul cu cevaşilea euroi şi câte-o ilustrată cu pupături zvârlite din goana şi zbânţuiala marilor oraşe. Sandu şi Mărioara Hârbov, copiii de la 23, de câte ori primesc bani de la tata Sandu şi mama Mărioara plâng de ciudă şi obidă şi dau cu pumnii în poza lor de la căsătorie aflată sub cristalul bufetului. Şi se gândesc cu groază dacă viitorii lor copii (pe care, conform tradiţiei, îi vor boteza tot Sandu şi Mărioara), nu vor trebui, la rândul lor, să dea şi ei cu pumnişorii în cristalul bufetului şi să boscorodească fotografiile celor dragi, care le zâmbesc de pe meleaguri îndepărtate.

În urma celor plecaţi departe rămân mii de lucruri suferinde. Pe strada Laboratorului numărul 5 jaluzelele ferestrelor de la etaj au încremenit de-acum trei ani. Nimeni nu le mai ridică, nimeni nu le mai lasă, nimănui nu-i mai pasă că vopseaua li s-a scorojit şi-n zile de toamnă vântul învârtejeşte roiuri de cojiţe maronii în jurul căsuţei, iar madam Gâtlan se teme să nu-şi fi făcut cuibar vreun roi de viespi, dar, când vântul se potoleşte şi „viespile” dispar, pricepe că-i doar „râia jaluzelelor alea lăsate de izbelişte, că mult mai pătimesc sărmanele, c-or fi înţepenit de tot de când le părăsi Victoraş al meu, of-of şi nu le mai aud clămpănitul voios cînd erau ridicate ca să ştiu şi eu că răsare soarele... şi nu le mai aud surparea jalnică vestindu-mi că încă-o zi se duse...”. Când îl prinde pe nea Curea, poştaşul, madam Gâtlan îşi varsă pentru a mia oară năduful: Păi Victoraş al meu, acu trei ani, trânti furios jaluzelele şi spuse răspicat: Nu mai stau în ţara asta de căcat nici un minuţel de-ar fi să ştiu că mănânc pâine neagră prin străini. Păi nu-mi furară ăştia moştenirea şi dacă mai rămân îmi trag şi ţolul de sub mine... C-aşa-i la Românica, miniştrii-s potlogarii ăi mai mari şi noi suntem boii lor... Da de azi gata : nu mai sunt boul nimănui, aşa să ştii! Nea Curea cunoaşte pe de rost povestea, dar întârzie lângă bătrână, c-atunci când primeşte bani din străinătate, nu-i zgârţomană ca alţii care-l toacă la cap pe degeaba. Iar când îi soseşte vreo ilustrată de la noră, placa e alta: E maică, fată bună Filofteea nu zic nu, da’l înnădeşte pe Victoraş la tot felul de drăcării d’alea de p’acolo : auzi, cică-acum învaţă esperanto că dacă devin esperantişti călătoresc în toată lumea gratis. Canci! că dacă-ar fi aşa am deveni cu toţii popor de esperantişti... Asta-i şoaldă curată, cum au fost la noi ăia de-ţi înmulţea banii cu opt, etee, de parcă-avea ei opt munţi de aur
de-mpărţit la sărăcani...

La casa cu numărul 83 de pe strada Lacul Amara cele două balcoane au dispărut. Când au plecat să muncească la Madrid, Nelu şi Opriţa Caltondeanu le-au demontat cu grijă şi-au stivuit materialul lemnos în pivniţă. În fond erau balcoanele lor particulare, ei le făcuseră, că statul le dăduse casa cu uşi direct în văzduh, iar remedierile promise le-au tot aşteptat vreme de doi ani încheiaţi. Părinţii
şi-au dus copiii la socri, la numărul 85, într-o casă bătrânească numai parter. Dar Geta şi Filip vin şi se joacă tot prin curtea lor şi privesc lung la cele două uşi fără balcoane şi baricadate cu scânduri în cruce. Geta o întreabă pe Buni: Când se-ntorc tata şi mama pun balcoanele la loc? Dar Filip i-o ia înainte: Fac altele mai mari că vin cu bani mulţi! Văzându-se scutită de răspuns, Buni se mulţumeşte să clatine din cap şi să zâmbească. Îi mângâie pe creştet pe cei doi ştrengari şi oftează: Ei, dragilor, multe-or să facă ei când vor veni... dar nu ştiu dacă eu mai apuc să le văd...

Pe strada Lacul Bucura la nr. 15 stă domnul Iorgu Ambasador. Adică a stat, că acum e plecat în Venezuela, unde are grijă de-o fermă de papagali. Jobul l-a găsit pe internet şi întâmplarea face că patronul, un anume Jakob Gavrilciuk, după mamă ucrainian din Bucovina, preferă români. Aşa că Iorgu Ambasador stă şi vorbeşte româneşte cu papagalii din Venezuela. Cum urcainianul rupe şi el puţin limba noastră, între Jakob şi Iorgu
s-a legat o prietenie pre cinste: îşi spun unul altuia toate grijile care-i macină, fac petreceri cu femei, proiectează o excursie pe Dunăre şi-n deltă însoţiţi de vreo sută de papagali cu bagaj lexical românesc: prietenia şi afacerile merg mână-n mână. Un singur lucru nu-i e pe plac domnului Iorgu Ambasador: faptul că şi-a închiriat casa pe un an şi nu va putea să-l cazeze pe Jakob câteva zile cât vor sta în Bucureşti. Să-i roage oare, contra cost, pe chiriaşi să se mute temporar la vreo rudă sau la hotel? În toiul acestor frământări lăuntrice a picat vestea cea proastă: trei dintre papagalii poligloţi au început să-ncurce limbile între ele. Ucrainiana, româna, germana, engleza, spaniola şi idiş s-au văzut transformate într-o pastă sonoră ininteligibilă. În plus, păsările deveniseră agresive, se zbuciumau şi-şi cârâiau noua şi impulsiva partitură de credeai că acuş o să sară la tine. S-au dereglat, asta-ţi venea în minte. Cu toate că i-a izolat cu panouri antifonice pe „protestatari”, în câteva zile boala s-a extins la toată ferma. Jakob îşi frângea mâinile de disperare, bolborosea cuvinte neînţelese împleticindu-se printre voliere ca un nebun şi Frau Matilde, bucătăreasa, i-a şoptit lui Iorgu îngrozită: Parrots are his life... A doua zi, patronul Jakob Gavrilciuk a fost găsit spânzurat de-o crengă a eucaliptului ce străjuia velierele. În jurul lui, concertul miilor de „protestatari” era îngrozitor. Fosta soţie a venit şi i-a eliberat din funcţii pe cei zece angajaţi ai fermei, explicându-le că toate contractele erau false. Le-a dat doar bani de drum până în ţările de origine, în schimb i-a înzestrat cu papagali cât cuprinde. Aşa se face că domnul Iorgu Amabasador a descins în România cu cincizeci de papagali „protestatari” şi, închiriind o bojdeucă la marginea oraşului, cu ajutorul unui gângăvit de senator a reuşit să le facă vad în înalta societate a îmbogăţiţilor de revoluţie, lansând moda papagalilor protestatari. Ce parvenit nu-şi doreşte un papagal care vorbeşte mai prost decât el limbi străine?