1
Într-o seară un tren îţi covârşeşte respiraţia
făcându-te să crezi că ai ajuns departe
undeva unde prieteni tăcuţi te salută
iar tu nu-ţi mai aminteşti numele lor
nu ştii decât că sunt oameni din viaţa ta
şi uşile care se deschid brusc le valorifică umbra
odăile curg una din alta tot mai voalate ca-ntr-o radiografie
călcâiul drept mă doare cu el am parcurs distanţe mai mari
decât cu stângul şi-n semn de protest pantoful în care-i închis
calcă pe-o carte de vizită ilizibilă
deja călcată de sute de tălpi e semnul
că nu-s chiar atît de departe de mine însumi
şi floarea din vază luminează odaia cu tremurul scurt
al petalelor sale
orice-ai face dinspre casa scării vine curent
lipsa unui prieten te ţine treaz toată noaptea
şi lucrul acesta nici măcar nu te mai sperie ca altădată
2
Odăile prietenilor au depărtarea caldă
străzile care nu duc nicăieri te împresoară de cînd te ştii
în tinereţe te-ai străduit să iei interviuri statuilor
cele ce ţi-au răspuns au rămas cu o paloare anume
de parcă le-ai fi furat ceva din viaţă
Există cineva care îmi cunoaşte umbra în toate poziţiile
cineva care m-aşteaptă lângă biletul de tren
zvîrlit de furtună într-o prăpastie
un necunoscut ce m-a-nfiat de când eram de-o şchioapă
m-a dus la dugheana armeanului care punea un scăunel
pe scaunul de frizerie îmi lega un şervet la gât
mă mânjea cu spumă de ras pe toată faţa
şi-mi spunea râzând : Pornim spre ţara nimănui!
De-acum o să fii altul!
Există cineva care stăpâneşte depărtările calde
vreau să mi-l fac prieten
să-mi las întreaga viaţă-n voia lui
3
Acolo departe unde pun degetul pe o pată de soare
zicându-mi că nimeni nu mă ştie
prietenii au dispărut din viaţa mea
şi filele de calendar nu mai aşteaptă alţii
îmi amintesc cum după moartea fiecărui prieten
scriam câte-o poezie
mă uitam la norii care curgeau prin faţa ferestrei
şi-mi era ruşine
cei ce dispar au onestitatea
trompetei prăvălite într-o brână
şi-n care cresc flori de cîmp
4
Sunt semne mici pe geam
sunt seri în prelungirea odăii mele
întrerupătoarele automate sting lumina pe scări
tocmai când urci spre odaia unui prieten
şi luna nu se vede şi-s zgomote necunoscute împrejur
pipăi cu degetul cărţile de vizită de pe uşi
frica de-a fi altul şi de-a fi acelaşi
mama a murit de teamă să nu sufăr prea mult
mi-am împietrit inima
la moartea tatei am pornit pe-un drum contrar
nu pot înţelege zilele lipsă
iar pe cele în plus le dau de pomană
celor ce trec prin umbra mea
5
Sunt undeva departe
un bob de piper s-a ascuns în odaia mea
va fi găsit cândva de nu se ştie cine
care mă va ignora cu desăvârşire
poate că am destinul ferestrei zidite
care nu iese la iveală decît la cutremur
şi locatarul vede soarele
atâţia ani astupat
astrul mezozoic al inimii sale
soarele din cala unui nor
6
Poate nu trebuia să traversez strada
soarele n-ar fi avut de ales
ca un aztec ce joacă oina pe furate
şi însăşi mâna mea s-ar fi răsucit
s-atingă cupola de umbră
ce zbura deasupra ierbii
solemne acele timpuri
în care alungam orice asemănare
cu cel ce voi deveni
şi doar fereastra pe care o tot mustru azi
se zgâlţâia în vânt alungând
imaginea mamei
şi acea stradă bâjbâia de zor căutându-mi tălpile
o poate că nu trebuia să-i vin
în întâmpinare
7
Nu cred că am dreptul
să uit depărtările care m-au adus aici
fiecare frunză care mi-a negociat
culoarea şi frăgezimea buzelor
nu am dreptul să las neghicite
umbrele vălurite ale păsărilor pe acoperişul de olane
al casei bunicii
şi fumul care ieşind pe horn se dizolva
în norul cel mai apropiat
doar dacă mor mâine
sunt sigur că ziua de mâine fi-va o zi fericită
şi printre furnici şi comete
va rămâne
un exemplu demn de urmat