Nu am reuşit la automat şi am fost nevoit să merg la biglietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu ştiu cum se spune în italiană vă rog, dar să nu uit măcar de grazie. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă serveşte. Grazie. Omul încuviinţează zîmbind.
N-am înţeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m-a atenţionat şi doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, eşti obligat să compostezi biletul pe peron. N-am reuşit să pricep care este sancţiunea dacă te găseşte cu biletul nevizat. Observ că trenul meu va pleca de la binario şapte. E în regulă. Am de aşteptat mai bine de o oră şi casc gura învîrtindu-mă prin gara uriaşă. Îmi cumpăr de la un chioşc un sandvici sau panino de patru euro şi aştept partenza. Încerc s-o dau pe italiană. Mă emancipez zi de zi.

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia şapte şi identific uşor vagonul cinci. De pe culoar, reuşesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraişte. La prima vedere, observ că sînt vreo trei copii şi cîţiva adulţi. Se vede că vin de mai departe, nu au urcat în Roma. Sînt instalaţi comod, somnoroşi. Probabil voi rămîne pe hol să admir peisajul, nu are rost să-i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar şi vreau să scap de rucsac. La urma urmei, am un loc plătit, n-am să stau cu bagajul în spate.

Intru în compartiment şi spun frumos buon giorno, încercînd să găsesc pe sus un loc unde
să-mi aşez bagajul. Nimic. E o harababură de nedescris, numai bagaje desfăcute şi împrăştiate. Cer din priviri ajutor, însă nimeni nu se sinchiseşte. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgeşte ceva către doamnă grăsuţă de lîngă fereastră. În faţa ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuţie cu destulă reţinere. Tocmai vorbăreţul nervos se află pe locul meu, dar face abstracţie totală de mine. E prins în discuţie şi tot arată ceva spre copii, trecîndu-şi mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproşuri soţiei sale, nu-mi dau seama. Sau se referă la mine, nu exclud. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul şi-i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr-o dată am pus paie pe foc. Macaronarul îşi scoate biletul, îl agită prin aer şi porneşte să turuie pe alt ton. Oach!, se strîmbă apăsat, stranieri sporchi…, nu înţeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu-mi înalţă cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi etc.! Mama mă-tii de măgar, îi şuier printre dinţi, te bag în mă-ta şi-mi bag p… în gura ta etc. etc.! Tot cuvinte unul şi unul, extrase dintr-un vocabular select. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o împrejurare eu nu înjuram şi nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărată voluptate să-i şuier macaronarului insulte şi mizerii. Acela continua să meliţe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să-l tempereze. Mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn în gură numai să-l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunţa cu dispreţ (şi ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine.

Din fericire, n-am apucat să mă răcoresc dîndu-i cîteva directe între ochi, aşa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat controlorul şi, cum obişnuieşte tagma asta pretutindeni în lume, ne-a cerut să-i prezentăm biglietti. În faţa autorităţii, apriga dorinţă de a-i rupe broscarului fălcile s-a stins în bună măsură. Mi-am dat seama că aş fi intrat în mare belea dacă ajungeam în faţa carabinierilor însoţit de un italian de-al lor cu maxilarele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta şi printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciurile poliţiei cîte zile aş fi avut. I-am întins controlorului biletul şi i-am spus răspicat pe româneşte că jegul acela refuză să elibereze locul. Nu vă spun cît de repede a înţeles piticania situaţia dezagreabilă în care se găsea un oaspete de vază al Italiei. Tipul era un brunet cu mustaţa cănită şi buze subţiri, un cocoşel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranşant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete şi faţa tuciurie i
s-a luminat pe loc. Mi-a restituit biletul făcîndu-mi semn că locul îmi aparţine categoric şi s-a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă îşi continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să-l calmeze, dar parcă punea gaz pe foc. Era probabil învăţat să procedeze aşa în casa lor şi uitase să-şi lepede proastele obiceiuri la plecare. Mi s-a părut că situaţia va rămîne la fel de nelămurită şi măgarul ăla va continua să mă înjure pînă la destinaţie. Numai că mititelul reprezenta autoritatea şi ţinea să o arate faţă de toate doamnele. S-a întors din uşă şi i-a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n-am înţeles o boabă. Dar formula mi s-a părut magică pentru că fiara s-a înmuiat dintr-o dată şi s-a cărăbănit ostentativ pe culoar.

M-am aşezat cu destulă reţinere, socotind că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le-am dezonorat capul şi mîndria familiei lor. Că în manualele de istorie se va consemna victoria prin şiretlicuri şi trădare repurtată de un străin nemernic asupra unui reprezentant ilustru al naţiunii italiene etc. Bine măcar că n-am dat de înţeles că sînt român, din cîte am băgat seama nu avem o faimă strălucită pe acolo. Dar nu s-a întîmplat nimic rău. Dimpotrivă, copiii se zgîiau la mine cu interes. Le apăream probabil ca un şarpe cu ochelari băgat într-un recipient din sticlă. În partea opusă, lîngă maică-sa, se afla o fetiţă blondă, cu ochi verzui-albaştri, de vreo nouă, zece ani. A schiţat un zîmbet în direcţia mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I-am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîţiva ani această copilă se va desface înflorind într-un trup de irezistibilă feminitate, gen Claudia Cardinale, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieşisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viaţa e o luptă continuă, mi-am şoptit cu satisfacţie în barbă, iar nu lîncezeala în care m-am scăldat pînă acum. Presimţeam frenezia care m-ar fi încercat vărsînd sînge de macaronar.

Numai Flu-Flu, îngerul meu păzitor, părea posomorît. Îşi pîlpîia luminiţele prin faţa ochilor mei, încercînd să-mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. ?i, la drept vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experienţă în băutul sîngelui de italian. Îmi plăcea vinul lor, dar nu şi sîngele. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trîntă cu Berlusconi magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga trăgîndu-mă de mînecă universitarul care căuta să-şi facă loc tot mai în faţă. Îşi revenise din moartea clinică în care a zăcut cîţiva ani şi dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M-am calmat de îndată, nu-mi venea la socoteală să fiu văzut de vechile mele cunoştinţe în starea aceea de surescitare.

Şi nici nu era cazul să forţez lucrurile. Făcusem dovada că ştiu să-mi apăr drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poţi muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în braţe, renunţînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab şi chel, îmbrăcat la costum maro şi cămaşă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din faţă. Priveau îngrijoraţi bagajele împrăştiate în compartimentele de sus, de parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluţii inginereşti. Chelul s-a săltat de pe locul său şi a înghesuit bagajele desfăcute, făcîndu-mi semn că pot să-mi aşez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu pricepeam bine ce vrea să însemne prego, deşi mai auzisem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am presupus. Am săltat rucsacul pe suportul de deasupra şi mi-am înfipt privirile în fereastră cu gîndul de-a admira peisajul. Nu ştiam cît durează drumul pînă la destinaţie. Am ridicat din umeri, ce importanţă avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n-aveam cine mă aşteapta şi dacă mai exista o destinaţie pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului.

Un timp, prin faţa ochilor mi s-au derulat imaginile ruginii ale toamnei, peste care din cînd în cînd se suprapuneau pete de un verde întunecat, clădiri, întreprinderi, din nou păşuni dezgolite, oi şi capre, cîteva vaci în stînga unui şir de chiparoşi, toate într-o învălmăşeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii şi pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care îşi tot trece mîna prin părul rar, în dezordine şi imediat şi-o aduce în faţă privind-o cu stupefacţie, de parcă ar fi făcut nu ştiu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustaţă uriaşă, îl înşfacă de guler fără o vorbă şi-l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu ştiu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt bîntuit de vrednicie de parcă aş fi înfrînt o întreagă armată ostilă. Mă simt personaj pozitiv, un erou. Şi sînt încredinţat că bătrîna Katy ar fi tare mîndră să afle că îmi arăt muşchii prin străinătate. Am totuşi certitudinea măgulitoare că i se vor transmite ziarele occidentale ce relatează în amănunt isprăvile mele. Şi că toate astea vor fi cuprinse mai tîrziu într-o nouă odisee.

Ca şi cum m-aş rostogoli dintr-o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, şi abia mă abţin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. Probabil se minunează că un şarpe cu ochelari poate zîmbi. După ce
le-am izgonit din compartiment tatăl sau, mă rog, tutorele ori însoţitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potenţial distructiv printre bărbaţi stă un ţînc de vreo trei ani, mucos şi cu faţa rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puţin transpirat şi cu părul vîlvoi, copie infantilă a fascistului de pe culoar. Pare totuşi teafăr la cap, măcar nu-i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu-l în viteză spre faţa soră-sii şi înapoi, ţipînd bucuros u-uuuu-u-uh! volare, u-uuu-uh! Agitat şi fericit pentru că toţi ochii sînt îndreptaţi spre el. Presimt că se va produce pozna şi va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine interpunîndu-şi mîna. Surprins de alianţa brusc încheiată, scandalagiul încearcă să-şi ia elan mai larg şi scapă din mînă avionul care aterizează izbindu-se în piciorul meu drept. Faţa mi s-a schimonosit de durere, mi-am prins fluierul piciorului cu mîinile şi am început să urlu de durere. M-am silit să nu scot totuşi nici un sunet, însă micul macaronar n-a sesizat manevra şi a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Părea o grea pagubă colaterală care nu putuse fi luată în calcul nicidecum. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv şi i l-am întins zîmbind pe neaşteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenţi. Cu uşoară reţinere, şi-a luat arma şi a izbucnit într-un rîs năvalnic, înviorîndu-i şi pe ceilalţi. Mi-am dat seama că devenisem dintr-o dată un individ simpatic. Se observa în privirile lor că nu mai eram şarpele cu ochelari.

Mi-am scos biletul şi am verificat ora de sosire în Arezzo. Arrivo, învăţasem cuvîntul pentru sosire la Termini. Potrivit orei afişate pe telefonul celular, făceam mai puţin de un sfert de oră pînă la destinaţie. Era momentul să-mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră şi văd cîteva clădiri răzleţe cu aspectul unor făbricuţe sau ateliere, semn că mă apropii. Îmi iau rucsacul şi cînd deschid uşa mă întorc strigîndu-le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături şi întoarce capul surprins din cale afară cînd îşi aude progeniturile urîndu-mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc şi le fac semne din mînă, adio, mici broscari, cred că aţi pus-o cu fascistul ăsta. Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L-am lucrat la marea artă, un şiretlic demn de o vulpe ca Decebal, mă asigur. Nu-i puţin lucru să faci pact cu aliaţii duşmanului şi să-l laşi în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manualele de strategie militară. Şi pentru a isprăvi treaba, îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aş putea, în trecere, să-i ard una la gleznă pentru a mă revanşa faţă de întreaga lor familie. Desigur, operaţiunea trebuie însoţită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum evita unele mici şi scuzabile incidente. Renunţ la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă-l în mă-sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipseşte acum.

Şi drept dovadă a paşnicelor precepte după care mă călăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporţii. Măcar şi pentru atît, şi domnii de la Stockholm ar trebui să califice gestul meu drept simbol al bunelor mele intenţii, considerîndu-l o serioasă opţiune în acordarea Permiului Nobel pentru Pace. Pe peron e aproape pustiu şi bate un vînt rece. Au mai coborît vreo şase persoane ce dispar pe nişte scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de aşteptare a gării. Mă mai învîrt puţin dezorientat şi o pornesc pe aceeaşi rută. Nu mă aşteptam totuşi să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez un tunel dezgolit, urc nişte scări şi intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n-ar exista automatele pentru bilete, ai putea crede că eşti în stazione din Dorohoi sau Tecuci. Se află mai mulţi oameni aici, unii cumpără bilete, alţii stau în aşteptare lîngă bagaje, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană oricît mă agit încolo şi încoace. Nu mi-i nici foame şi nici frig, nu sînt grozav de obosit, mă apasă numai o senzaţie dezagreabilă. Pare aiurea să aştept nu ştiu cît pe nu ştiu cine în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliţie şi probabil mă alegeam cu un scaun şi un ceai cald. Şi, în mod sigur, cu un acoperiş deasupra capului pentru noapte.

(Fragment din romanul Legiunea romană, în lucru)