Versuri
de Constantin Ion Marinescu
Cercul tăcerii
Nimeni nu ştie, oh, cât îl doare
Pe un arbore când îl taie securea...
Se lasă doar o linişte mare,
Ca un cerc, în toată pădurea.
Popoare de cântec, frunzele sale
Se-nalţă în cerul căderii...
El este acum, la capăt de cale,
Poartă deschisă tăcerii.
Vest, est
Universul acesta este
Cel mai mare hazard
Peste creste agreste
Toate se fac lacrimi şi ard.
Mama...singurul punct cardinal
De când Cineva a dus-o în amurg
Marea în sine se-ntoarce, val după val
Şi munţii sunt fluvii în ceruri. Şi curg...
Stea fără cer
Eu, pe un ţărm, dincolo
mama mea
peste o apă câlţoasă...
este singura stea
atât de sfioasă
eu - cerul său, ea - mereu luminoasă
Nu mai e o lume
ci două...
De unde ne-a venit
atâta rău, nouă?
Îl rog pe Atotputernic
să mi-o întoarcă
sau să mă lase pe mine să trec
Styxul cu aceeaşi barcă.
Ascultă-mă, Doamne!
Ajută-mă, Tată!
Şi n-am să te mai rog
nimic. Niciodată!
Mama, luminând, dintre lacrimi
Sunt de veghe
lângă cenuşa ta
încă respir, tot mai încet,
aici.
Umbra mea trece prin iarbă
mai rar
şi se face pământ
încă respir şi te caut
în fiecare secundă
şi în orice cuvânt.
Nu mai este fereastră, nici uşă...
încă respir...
calea şi inima mea
sunt cenuşă.
În nopţi de tăceri, uneori
stelele noastre adie şi sună
descântate de albii cocori.
Atunci ştiu că le vedem împreună...
Neadormire
Mama era o femeie deşteaptă
dar nu a ştiut
într-o viaţă ca o rugăciune
să numere decât zilele
şi să adune lumina
o punea pe masă
o torcea, o ţesea, o croia
să mă îmbrace
ca într-un Paşte continuu...
Columnele singurătăţii
A venit o zi
când nu ştiu de unde
şi nu ştiu cum
mi-a apărut primul cuvânt
au urmat alte zile, numai zile
ca nişte mărgele de cristal tot mai mari
(fără să văd că erau înşirate
pe un fir
negru
de noapte)
cuvintele aveau înfăţişări
parfumuri culori
erau fire de iarbă
care veneau şi plecau prin anotimpuri
erau insecte arbori păsări vrăjite
jucându-se de-a v-aţi ascunselea
având în sine un înţeles pe care toţi
copiii îl uită
în joacă
(eu, unul, ştiu sigur că mi-a rămas
într-un măr înflorit
retras în rouă)
erau fructe amărui, acrişoare uneori dulci
primăveri amestecate în zăpezi
mirări ca un curcubeu
şi întrebări
ca toate dimineţile, amiezele şi înserările
verii
pe toate mama le punea în cuvinte
ca într-un fagure
În ziua a şaptea
nu ştiu de unde
şi nu ştiu cum
prima tăcere mi-a apărut...
|