Dinspre mine, despre ei

Luca Piþu este un literat de forþã cu toate înscrisurile  în regulã. Universitarul ieºean preferând retorica dis­cursului polemic pe malul Bahluiului, la Nancy, Strasbourg sau Paris, prezent în reviste pres­tigioase româneºti ori euroatlantice, ºi-a impus numele prin „textule“ excentrice, penetrante, seducãtoare ºi iritante în acelaºi timp, mod insolit de a reacþiona intelectual ºi scriptural în faþa „temelor deocheate ale timpului nostru“. Cãrþi precum Naveta esenþialã, La Cafeneaua  hermeneuticã, Sentimentul românesc al urii de sine aparþin inconfundabilului Magistru din Cajvana, al cãrui stil, paradoxal prin eufemizarea ludicã a deznãdejdii, a trecut dincolo de inconvenientele  manierismului.

Spectaculoasele coliziuni lexicale, juxtapunerea de ziceri uzate ºi  de vocabule neologistice, exploatarea sufixoidelor, a etimologiilor fanteziste, a surprinzãtoarelor cuvinte-valizã nu fractureazã sensul, ci, dimpotrivã, stimuleazã eruperea altor jerbe semantice, generând recurenþe ºi retroversiuni pe traseul belicos al frazei. Ideile, þinând de umorile unui spirit radicalizant, someazã conºtiinþa în numele unui ideal de puritate, consecvenþã atitudinalã, moralitate. Luca Piþu  se rãzboieºte cu impostura, delaþiunea, cupiditatea, sfideazã mecanismele totalitarismului, repune în lumina adevãrului cazurile controversate.

Regãsim aceeaºi asumare a gravitãþii existenþei marcate de istoria recentã ºi în volumul Dinspre ei ºi dinspre mine (Paralela 45, 2006), deºi consistenþa „textulelor“ pare oarecum diluatã în cele trei secþiuni care compun cartea.

Heteroceptiv, „magistrul“ acordã în cronicile sale „notule“ binevoitoare lui Gheorghe Crãciun, Radu Mareº, Liviu Ioan Stoiciu,  Ruxandrei Cesereanu, Monicãi Lovinescu ori lui Gheorghe Grigurcu ºi sancþioneazã drastic „derivele textuante“ din jurul lui Paul Celan, Nichita Stãnescu, Kurt Treptow. Dupã ce aºazã subiectul abordat  în­tr-un context cultural amplu, îl analizeazã cu sagacitate ºi acolo unde opera îi apare citabilã în întregime apeleazã la prelevarea de excerpte. Aºa se întâmplã în cazul regretatului Gheorghe Crãciun, „un papã optzecist al teoriei literare“ care, în Aisbergul poeziei moderne, intrã în „rivalitate mimeticã, girardian vorovind, cu  Hugo Friedrich, nerecunoscând o esenþã intemporalã a poeziei“, funcþiile ºi esenþa ei fiind redefinibile „dinspre“ epistemele ce o gãzduiesc. Alãturi de poezia intranzitivã, reflexivã (linia Poe-Baudelaire – Mallarmé – Rimbaud), Gheorghe Crãciun studiazã  poezia tranzitivã (traseul Wordsworth – Whitman – Frost – postmodernismul) ºi poezia lingvisticã-ludicã, experimentalã.

Dupã ce nareazã povestea unei reabilitãri („Istoria lui cum l-am reconsiderat pe energicul, supervirilul, scârþarul, nemulþumitul ºi mereu bãtãiosul Marin Mincu“) în formule picareºti, Luca Piþu deseneazã, fãrã ambiguitãþi, direct, portretul mereu identificabil al lui Gheorghe Grigurcu: „aforisticianul, eseistul strãlucit, poetul de cursã lungã al generaþiei ºaizeciste, dar mai  cu seamã criticul literar cel mai îndrãgit al Epocii Postaurite, lovinescianul, e(ste)ticianul, revizionistul sistematic al ierarhiilor  dejo-ceauºiste, mereu în stare de graþie, mereu în erectibilitate polemicã de tip urban.“

Truculenþa, colocvialitatea  ºi sapienþa se îmbinã la Piþu cu severitatea refuzului gregaritãþii, al gândirii boante, al ticãloºiei ºi  perversitãþii.  În dezacord total cu etica laxã, debilã ºi softizatã a  postmodernismului, devine inclement în cazul Treptow, acest „Vlad Þepeº al României Tranziente spre nord-atlanticitate. Kurt, fantasmatizatorul, le inocula adolescenþilor noºtri falul în locul palului, al latinescului palus, prin par traductibil.Ori le absorbea virilul semen în loc de blood...“.

Plasate central, „contribuþiile cioranologice“ graviteazã în jurul republicãrii micilor eseuri ale „Apatridului Luteþian“ apãrute, în anii ocupaþiei germane, în revista parizianã „Comoedia“, relecturii câtorva scrisori reunite în volumul Lettres de Guerne a Cioran, îngrijit de Sylvie Massias, polemicii cu denigratoarea Alexandra Laignel-Lavastine („Din start anunþãm cã raderea Lavastinei treabã uºoarã iaºte: oricine o poate penetra, fiind vorba de o simplã oportunistã  cu cauþiune universitarã ce va fi priceput, cu regretabilã întârziere, cã vânãtoarea de «fasciºti», negaþioniºti, revizioniºti, anticomuniºti etc. nu te lasã cu buzunarele goale, cã oarece avantagii – materiale ºi de carierã – tot o sã îþi aducã, ea, cândva: o prebendã academicã, un post cãlduþ, o trambulinã, numele în ziare, muia la tembelizor, accesul la comitete, comiþii + colocvii“).

Erudit ºi resentimentar, domnul Luke Mc Pitoo, Lukas Pitzu, ori, pur ºi simplu, Piþuluca este un ªerban Foarþã al eseului, amator de ghilotinãri ºi dechiloþãri pentru a arãta, în vãzul lumii, goliciunea unor semeni ai sãi. Volumul Dinspre ei ºi dinspre mine se încheie cu taifasurile întreþinute, cu aplomb ºi ºtiinþã a „bârfologiei“, de cãtre Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Liviu Apetroaie, Ioan Radu Vãcãrescu ºi Adriana Babeþi. Impresia este de curte a  miracolelor, populatã de fiinþe distorisonate grotesc, de tot felul de saltimbaci politici, cerºetori ºi ariviºti intelectuali, trepãduºi, brute, informatori, oportuniºti. Prietenii sunt puþini, iar autorul se aratã sceptic, gata sã înregistreze abdicãri sau chiar felonii.

Paginile, cu toatã tenta ludicã, sunt puternic amprentate sarcastic de un impuls pamfletar. Iatã avatarurile începuturilor „didacticeºti“ ale lui Piþu, amintind de moravurile vituperate arghezian în Cimitirul Buna-Vestire: „Conform ierahiei mediale, Catedra de French a Universitãþii Iaºiote ar fi trebuit sã reþinã, la nevoile ei curente, pe Mioara ºi pe subiscãlitul, dar cumetrialul ºi-a vârât codiþa. Valeriu Stoleru-Panaitescu dãdea preferinþã nepoatei Propoziþiei Subiective, rubedeniei unei didacte specializate în subordonata respectivã, mãtuºã de care avea necesitate în variile comisii profesorale. O sacrifica pe viitoarea doamnã Topoliceanu, însã, asemenea lui N.I. Popa, predecesorul ºi aducãtorul sãu, þinea sã aibã ºi un berbec juvenil într-o stânã preponderent muierie, aºa cã s-a bãtut cu Carboava Semio(p)ticianã ca sã fiu eu reþinut pe funcþia în cestiune...“.

În pofida vocabularului uneori previzibil, cartea este înþesatã de trape, cotloane misterioase, pereþi falºi, biblioteci rotitoare (citeºte subsolurile paginilor în descendenþa budainã), întreþinând tonusul unui limbaj inimitabil. Orice încercare de a se scrie a la Piþu este sortitã eºecului (de data aceasta vezi falsitatea sforþãrilor Adrianei Babeþi din „Conversând cu ea îns... u... mi“). Ultimele cuvinte ale volumului sunt horaþienele utile dulci. A conexa utilul ºi plãcutul peste coneriile inventariate aici nu este însã un lucru prea uºor.