Realizator radio, folclorist şi etnograf, specialist în ştiinţele comunicării, critic şi istoric literar, Gabriela Rusu-Păsărin este o prezenţă agreabil ubicuă în viaţa culturală craioveană. Personalitate dinamică, se implică din ce în ce mai mult în comentarea noilor apariţii editoriale, cronicile şi recenziile sale fiind publicate în reviste de circulaţie naţională: Ramuri, Scrisul Românesc, Mozaicul.

Pentru autoarea volumului recent apărut la „Fundaţia – Editura Scrisul Românesc”, Ispitele identificării şi creaţia, actul critic reprezintă o experienţă tentantă din perspectiva receptării şi a receptivităţii. Gabriela Rusu-Păsărin practică foiletonul critic „ademenită” de aventura pătrunderii în spaţiul intimităţii auctoriale. „A se identifica, ( a simţi la fel, a se transpune în situaţia cuiva, a-şi însuşi ideile cuiva)”, marchează termenii unei posibile grile de lectură. În definirea ideii de „receptivitate” sunt invocate, alături de un important capital de ambiţie personală, nume de notorietate în teoria literară, precum Hans Robert Jauss (tipologia de identificare), M. Bahtin, Roman Ingarden (nu Jugarden), M. Dufrenne, T. Vianu, E. Simion. (În treacăt, semnalez neglijenţa redactării care, la doar o pagină distanţă, reia, în „Prefaţă”, pasajul referitor la H. R. Jauss).

Gabriela Rusu-Păsărin amorsează, pe baza unui scenariu speculativ plauzibil, „interacţiunea dintre comprehensiune şi receptare, forma complexă de receptare fiind receptivitatea”. Dacă ne amintim că promovarea conceptului de receptivitate fusese inaugurată încă din anul 1999, când îi apărea volumul Fantasticul. Receptare şi receptivitate (la origine teză de doctorat), „provocarea” de acum este, de fapt, un demers reiterat.

Critica „aplicată”, cuprinsă în cele cinci capitole ale cărţii („Ritmul pendular al valorilor culturale”, „Receptarea esenţelor, recuperarea modelelor”, „Perspectiva stereoscopică a receptării şi tentaţia introspecţiei psihologice”, „Reflexivitatea comunicării şi universul creaţiei”, „Receptarea istoriei literare – o problemă de actualitate”), mizează, cum se vede din paranteza de mai sus, pe un sistem de relee ce asigură accesul spre coerenţa scrierilor luate în discuţie. Observaţii semnificateve întâlnim în cronici care pot alimenta elogii, aşa cum este cea consacrată romanului Arta compromisului, de Ileana Vulpescu, convingător contextualizat: „Între «falsificatorii» lui Gide şi «fizionomiile» lui Boileau se aşază portretele Ilenei Vulpescu... Arta compromisului este o completare necesară a Artei conversaţiei din perspectiva asumării unei epoci şi a unei lumi, la care fiecare a contribuit... prin oportunism”. Se ajunge uneori, însă, prin supralicitarea manieristă a titlurilor, la aprecieri conjuncturale ţinând de formatul emisiunii „Galeriile Radio-Arts”, ca în cazul prezentării „exerciţilor de luciditate” ale lui Ion D. Sîrbu: „Apariţia recentă a Jurnalului celui ce a stat în «dreaptă cumpănă» în Pragul albastru pentru a se salva în Arca bunei speranţe spunând «peste umăr» Adio, Europa! este rezultatul insistenţei editorului Florea Firan (cel ce şi postfaţează ediţia din 2009 de la «Fundaţia – Editura Scrisul Românesc»)”.

Opţiunile autoarei luminează dintr-un unghi participativ ierarhizarea oricând discutabilă a valorilor, dar, ceea ce este cu adevărat important, lecturile sale problematizează modalităţile receptării culturii, în general, acreditând conceptul de radio-critică. Viziunea sa, în această direcţie, capătă coloratura urgenţei: „Istoria literară la microfon în direct poate fi demersul necesar pentru salvarea de la uitare (sau ignorare) a valorilor care ne identifică spiritual într-un univers de valori recunoscute universal. Este circumstanţialul critic, dar, realizat de comunicatorii-critici literari sau criticii literari-comunicatori, este radio-critica”.

Gabriela Rusu-Păsărin ipostaziază interpretarea critică într-o carte eclectică, dar cu acoperire faptică şi argumentativă de luat în seamă.