Din comoditate şi fără eludarea formaţiei intelectuale a autorului plachetei Fel de învăţături, ne-am aştepta să descoperim construcţii riguros proiectate, poeme articulate într-o arhitectură sofisticată, gesturi ceremonioase încorporând convenţionalisme calofile. Nimic din toate acestea, doar presupoziţii contrariate de realitatea unui univers de sensibilitate ce solicită atenţia necesară înţelegerii adecvate, în primul rând, a identităţii poeziei. Pentru că miza creaţiei lirice a lui Cristian Liviu Burada, inginer şi jurist ale cărui experienţe strict individuale poartă amprenta implicării, este de găsit nu în asumarea rolului înţeleptului edificat ce oferă cu detaşare sfaturi, ci în ipostaza partenerului străbătut de tensiuni emoţionale interogative şi disponibil dialogului. Fireşte, un dialog sapienţial, dacă ne referim la titlul volumului, de sugestie parenetică.

Învăţăturile lui Cris sunt moduri de a fi în lume ale unui eu marcat de nelinişti metafizice, de retrospecţii în imaginarul domestic şi, mai ales, de irepresibila nevoie a regăsirii de sine. Multe dintre „poveţele” poetului se adresează unui prieten drag, unui fiu acaparat de „miturile” prezentului, dar, preponderent, propriei fiinţe.

Acordul inaugural al cărţii are gravitatea textelor esenţiale, mărturisind complicităţi intrate în impas, dar şi tentaţia trăirilor simultane: „Sunt atât de neîncrezător încât aş face saltul/ Spre o himeră ceva mai împăciuitoare/ Eu poate mort demult sunt şi-l retrăiesc pe altul/ Simt asta când albul de var al ochilor mă doare”.

Dincolo de verbul contextualizat politic, de trimiterea la evenimentele istoriei recente, (Fel de învăţături sau Echilibristică pe firul foarte subţire al vieţii mele imaginare, O altă noapte a Sfântului Bartolomeu sau Despre încă o decapitare a statuilor sau Despre libertăţile ordonate), se reţin forţa expresiei forjate în regim himeric şi acea exasperare copleşitoare confirmând principiul identificării: „Ce nu vrei tu să ştii mai tinere prieten/ Este că eu trăiesc demult cu tine în cârcă/ Cu dinţii tăi înfipţi în carnea mea/ Cu respiraţia ta verzuie peste respiraţia mea/ Cu ochii tăi jilavi înlăuntrul alor mei...”.

Cristian Liviu Burada tânjeşte după un timp sustras devenirii, protejând chipurile sfinte ale părinţilor, în versuri înfiorate de conştiinţa finitudinii. Iată poemul Icoana, unde simplitatea rostirii amplifică aerul de solemnitate ritualică: „Intru în camera mică mobilată simplu// O măsuţă două scaune// Pe peretele dinspre răsărit tablourile cu noi copii/ Şi o broderie cu Maica Domnului şi Pruncul/ Lucrată de mâinile subţiri şi mici ale mamei mele/.../ Pe masă un pahar cu apă până la jumătate/ Din el bem toţi câte o picătură/ Mama eu sora mea Maica Domnului şi Pruncul Isus/ Da aşa este – din perete se deschide brusc o fereastră/ mă aşez pe marginea ferestrei din perete/ Şi privesc a cruce/ În sus în jos la dreapta şi la stânga/ Din tablou mă urmează sora mea/ Din icoană mă urmează Maica Domnului şi Pruncul Isus...// Mama este acolo şi brodează...// Icoana asta nu mai trebuie sfinţită...”.

Remarcabil este echilibrul între detaliile recuperate cu ajutorul memoriei şi luciditatea resemnării: „Briciul şarpe lunecos tocmai pe mine mă bărbiereşte acum/ Dar chipul tatălui meu dincolo de lut/ Aşteaptă să i se aştearnă pe faţă ridurile mele...” (Fel de învăţături sau Ultimul tânăr al mileniului trecut care a avut privilegiul să-şi bărbierească tatăl).

Aura evanescent luminoasă însoţeşte diafanizarea realului în versuri elaborate cu delicateţe care, în plan imagistic, îmbină fragilitatea cu anvergura unei perspective bacoviene: „Ninsese enorm... o iarnă întreagă şi mai bine/ Mai mult decât toate iernile mele la un loc// De fapt nu mai erau alte anotimpuri/ Era doar iarnă/.../ Într-o clipă am înţeles/ Că de fapt mama făcea toată treaba asta/ Că de fapt ea ningea/ Numai ea putea să ningă în felul ăsta/ Atât mai putea ea face pentru mine de-acum/ Să ningă să ningă să ningă/ Să mă ningă urieşeşte ca-ntr-o nouă naştere”.

Volumul ascunde câteva surprize prin situarea organică în sfera culturii. Poezia Urmează-mă pare, mai degrabă decât o meditaţie pe tema eşecului existenţial, o reinterpretare a mitului lui Orfeu: „Eu cred deopotrivă şi că exist şi că nu exist.../.../ Urmează-mă când îmi car trupul în tăcere/ Prin lumini şi umbre/ Dincolo de toate...”. Toposuri definitorii permit contemplarea procesului facerii poemului (păianjenul) sau a semnelor tăinuite, de sursă masonică (albastrul, echerul, compasul şi „ochiul acela cât toate cerurile”).

Memorabil este poemul Fel de învăţături sau Cioburile adolescenţei mele reconstituite într-o nouă amforă, relevând o dureroasă dichotomie. Fiului i se transmit „învăţături” cu încărcătură conflictuală: „Ai grijă să nu fumezi să nu tragi iarbă să nu te îmbeţi/ Ai grijă ai grijă ai grijă de tine...”. Schimbul de replici este menit delimitării de manifestările inexpresiv gregare, de vitalitatea laxă, dar şi de anemia orgolioasă a celui închis în prejudecăţi. Reproşurile se înteţesc („E totul varză în mintea ta/ Astăzi am făcut un fel de negoţ/ Un Ronaldo pe un Picasso/ O Sagrada Familia pe un Camp Nou/ O noapte pentru o zi/ suntem amândoi ameţiţi”), dar previzibila ruptură nu se produce, preopinenţii fiind animaţi de o mare, sinceră afecţiune reciprocă. În fond, poetul urmăreşte, prin acest exerciţiu formativ, reconstituirea frondei propriei adolescenţe, chiar dacă obsesiile, sistemul de referinţe s-au schimbat.

De la volumele Îngeri de nisip, Jurnal de petrecere sau Echerul fosforescent şi alte câteva lumini, până la recentul Fel de învăţături, traseul poetic ascendent al lui Cristian Liviu Burada constituie un argument indubitabil al vocaţiei creatoare.