Vechi „rămurist”, cu antecedente teatrologice, criticul craiovean Ovidiu Ghidirmic reuşeşte performanţa de a da histrionismului său organic o înfăţişare academică, sobră, ce nu exclude fibra afectivă, lăsând la vedere idiosincrazii şi adeziuni emoţionale într-un discurs elevat, spaţiu de verificare a propriilor credinţe cu modele spirituale perene. Noul său volum, Confruntări critice. Teoria şi practica hermeneuticii atestă, o dată în plus, fidelitatea autorului faţă de valorile consacrate ale tradiţiei, eseurile sale, publicate iniţial în reviste de cultură cu circulaţie naţională, păstrându-şi nealterată actualitatea graţie tensiunii lor ideatice şi, desigur, polemice, dacă avem în vedere, dincolo de patosul rostirii, reacţia la derapajele morale, la impostura şi demagogia sterilă manifestate în lumea românească de azi.

Fraza lui Ovidiu Ghidirmic, dominată de expresivitate oratorică, aparţine profesorului de vocaţie. Ideile sunt ordonate polar pentru a crea simetrii uşor reperabile de către amatorii de concluzii clare. Astfel, într-un articol din secţiunea „Scriitori şi critici”, se pleacă de la constatarea că „în zona vitală a disputelor literare” s-au practicat, deopotrivă, polemica şi pamfletul. Ovidiu Ghidirmic aduce în discuţie diferenţa dintre cele două genuri, pe urmele lui Eugen Lovinescu, „arma principală” a polemicii fiind logica, argumentaţia, pe când pamfletul se sprijină pe atitudinea pasională. În cazul lui Arghezi constată o răsturnare a preceptelor lovinesciene, poetul Cuvintelor potrivite ilustrând „pamfletul critic”. În încheierea consideraţiilor bipolare, eseistul, adept al convergenţei, conchide: „Polemica este arta estimării adversarului, în vreme ce pamfletul este arta discreditării”.

Nimic nu i se pare lui Ovidiu Ghidirmic mai periculos pentru bunul mers al societăţii contemporane decât confuzia de valori. „Eseurile morale, literare şi filosofice” din prima parte a cărţii pledează tocmai pentru adevăr, pentru construcţiile de sinteză, pentru civilizaţie şi dreaptă judecată. Din această perspectivă, se bucură de elogii creatorii care ne învaţă să privim cu luciditate realitatea, „pentru că oamenii – aşa cum scria undeva Mircea Eliade, model mărturisit, alături de G. Călinescu – nu mai ştiu să vadă, să privească în jurul lor, şi toate relele şi păcatele de acolo se trag, că în zilele noastre oamenii sunt aproape orbi”.

În panteonul lui Ovidiu Ghidirmic, subiectiv fireşte, locuiesc Maiorescu, Macedonski, Camil Petrescu, G. Călinescu, Petre Pandrea, C. Noica, I. D. Sîrbu, spirite deschise spre profunzimi, ale căror încercări de a se elibera din capcana cotidianului capătă o miză simbolică.

Volumul Confruntări critice are, în relieful său divers, două piscuri, două centre de maxim interes, reiterând constanta preocupărilor universitarului Ovidiu Ghidirmic: „Compendiul de hermeneutică” şi „Eminesciana”.

Sistematic, sintetic şi coerent, hermeneutica, văzută ca „disciplină şi metodă”, este prezentată aproape normativ în trepte (ontologie, epistemologie şi istorie), prin reprezentanţi de calibrul unor Călinescu, Eliade, Noica şi Papu (lipseşte Adrian Marino), chiar dacă uneori frontierele teoretice sunt depăşite.

Aplicate universului eminescian, tabletele şi studiile din această carte dezvăluie apetenţă speculativă în cheia comparatismului polivalent. Pentru exeget, literatura lui Eminescu reprezintă un fascinant cod hermeneutic ce trebuie interpretat în întreaga lui ţesătură şi pus la îndemâna marelui public. Este meritul pe care profesorul şi-l revendică fără falsă modestie: „rod al preocupărilor noastre de o viaţă şi al carierei universitare. L-am predat pe Eminescu aproape două decenii la Facultatea de Litere din Craiova”.

Dacă există cu adevărat o lecţie în critica profesată de Ovidiu Ghidirmic, ea este de găsit în siguranţa afirmaţiilor, în potenţialul performativ al ipotezelor verificate şi al conceptelor mereu plauzibile.