Băimăreanul Ştefan Bolea, naturalizat în Cluj, unde s-a dedicat preocupărilor doctorale filosoficeşti şi anarhetipice, este unul dintre puţinii tineri intelectuali situaţi în răspăr faţă de mainstream, care nu rămân la nivelul frondei declarative, ci construiesc o alternativă, cu atât mai viabilă, cu cât se revendică de la un capital ideatic de incontestabilă autoritate.

Autor al unei incitante Introduceri în nihilismul nietzschean (2012), Ştefan Bolea se implică, de la o vreme, în realizarea unui proiect temerar, având ca fundament nihilismul, categorie epistemică esenţială a timpurilor noastre. Este vorba despre o contra-istorie a poeziei româneşti, ce are, în viziunea sa, ca punct de plecare poemul eminescian Memento mori, atinge apogeul în anii ’30 prin scrierile cioraniene şi se prelungeşte până azi în creaţia lui Virgil Mazilescu sau în prozo-poemele lui Cristian Popescu. Acest traseu, marcat conceptual de filosofia lui Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, M. Onfray, cuprinde, alături de reflecţii teoretice pertinente, şi un demers editorial cu bătaie globalizantă, ceea ce îi asigură funcţionalitatea performativă. Aş aminti, în acest sens, ediţia D. Iacobescu (2014) şi recenta selecţie din lirica lui Iuliu Cezar Săvescu, însoţită de o substanţială prefaţă.

Ştefan Bolea îl aşază pe quasi necunoscutul poet în „inima” Anului Zero (Year Zero), adică perioada 1869-1914, ce a cunoscut „decesul unei forme de expresie, care în deriva sa a creat modernitatea”.

„Cazul” Iuliu Cezar Săvescu este paradigmatic. Expediat în câteva rânduri de G. Călinescu în Istoria sa: „un nostalgic în căutare de spaţii exotice, pustii, evocator de aceea al Saharei, şi, mai ales, al celor două poluri”, poetul, răpus de ftizie la numai 37 de ani, a fost victima lecturilor grăbite ce au perpetuat credinţa că doar poezia La Polul Nord ar trebui reţinută din creaţia sa pentru istoria literară. Pus în vecinătăţi parnasiene (Ştefan Petică, D. Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Mateiu Caragiale) ori simboliste (Macedonski, Tradem, Demetriade, D. Iacobescu), Iuliu Cezar Săvescu este un scriitor ce nu poate fi ignorat. Din „ereziile ezitante” ale lui s-a plămădit totuşi – atrăgea atenţia Mircea Scarlat – „noua convenţie poetică”.

Ştefan Bolea propune o lectură proaspătă a operei lui Săvescu din perspectivă tematistă. Prima temă centrală, cu valoare de vector ce orientează producerea de sens, este cea a complexului Satan. Sunt decelate trei forme de manifestare/ concretizare a acestui complex: a) comuniunea satanică sau, în termeni jungieni, precizează exegetul, „a conjuncţiei dintre Eu şi umbră” (Sângele Satanii, Piaza rea, Răzvrătire). Satan apare ca metonimie pentru alteritate, este avatarul poetului, „personajul său imaginar compensator”; b) identitatea perfectă Eu=Satan (Deşi uram orice bacantă, Monolog la scrisoare, Să nu vă bucuraţi, capodoperă în care Eul se află dincolo de Dumnezeu şi Satana); c) momentul conversiunii, al învingerii lui Satan (După o lungă rătăcire).

Cea de-a doua temă fundamentală a lui Săvescu este cea a instinctului morţii („cea a destrudo-ului freudian). Reprezentative pentru thanatofilie ar fi poeziile A săpat melancolia..., Pe casa mea pustie, Moarte, vino!..., Pe când zăceam sau Înainte lopătare, catrenul pus de către inspiratul editor în relaţie comparatistă: „Scriitorul vâsleşte implacabil spre insula lui Arnold Böklin”. De altfel, sistemul de referinţe este încărcat de sugestii, dând seama asupra marilor mistere ale poeticului (Rimbaud, Lautréamont, Wilde, Stevenson, Max Nordau, William Cowper). Versurile lui Săvescu, punct de întâlnire a nihilismului cu demonismul, surprind esenţa întunecată a existenţei, cutremurătoarea „revelaţie ontologică: viaţa este un coşmar”.

Cu toate că, în final (şi mă gândesc la cuvintele lui Tudor Vianu despre Luceafărul eminescian), Ştefan Bolea subscrie unei judecăţi inerţiale de valoare afirmând: „dacă o civilizaţie inteligentă din viitor ar intra în posesia acestei unice poezii [La Polul Nord] ar putea reconstitui nu numai toată opera poetului brăilean, ci şi atât de ambiguul moment incipient al simbolismului românesc, aflat la confluenţa dintre parnasianism, romantism şi pre-expresionism”, ediţia sa este exemplară prin creditarea, cu instrumente critice omologatoare, a unei poezii tentând individualitatea.