Pentru Mariana Şora, a citi, a scrie, a medita înseamnă a trăi cu adevărat. Lipsa acestor preocupări, proprii veritabilului intelectual, pune sub semnul întrebării însuşi faptul de a exista. Exasperată în urma confruntării cu răul care a cuprins lumea, condamnată la o vieţuire vegetativă, autoarea celor Două jurnale aşezate „faţă în faţă” între copertele volumului apărut recent la Cartea Românească, îşi încheie reflecţiile momentului 1940 cu o tulburătoare interogaţie: „Până când, Doamne, până când ai să permiţi ca infamii să stăpânească lumea...?”. Nu este aici vorba de un lamento conjunctural, ci de o extruzie a revoltei recognoscibilă şi în notaţiile anilor ‘90, exprimând, de fapt, crezul spiritului umanist întreţinând un cult al nemulţumirii, de sine şi faţă de ceilalţi, cu accente de pulsiune mizantropică.

Jurnalul, în cazul Marianei Şora, nu trebuie văzut ca operă compensativă, în pofida repetatelor declaraţii privind caracterul „intim” al efortului scriptural („Nu, nu scriu pentru alţii”), a mărturisirilor legate de incapacitatea realizării unor lucrări de anvergură (cochetăriile unei feminităţi sofisticate: „Neputând trebălui la ceva ce se cheamă operă”) sau a divulgării evazive a ţintelor urmărite („Şi vreau să câştig exerciţiul exprimării. Pentru ce? Cine ştie?”).

Pe de o parte, intervalul scurs între scrierea celor două părţi ale continuum-ului confesiv nu aduce schimbări de atitudine şi nici modificări în privinţa intenţionalităţii devoalate cu atâta discreţie. Afirmaţiile dacă jurnalul e destinat sau nu publicării (de unde şi aprecierea coeficientului de sinceritate) trebuie privite cu mefienţă. În fond, orice rând scris de o conştiinţă creatoare, mai devreme sau mai târziu, va vedea lumina tiparului.

Pe de altă parte, bibliografia celei ce îşi reprimă vocaţia eseului dintr-o autoexigenţă exacerbată, este consistentă, cuprinzând titluri de referinţă cum ar fi: Heinrich Mann, Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga, Cioran jadis et nagučre, Despre, despre, despre... ori O viaţă în bucăţi.

Mai puţin text al vieţii, jurnalul Marianei Şora se particularizează prin inserţiile eseistice, unele având extinderea studiilor aplicate, precum paginile despre genul diaristic, trădând natura dilematică a autoarei: „Suntem puşi în faţa următoarei dileme: ori jurnalul e jurnal, adică perfect autentic, perfect sincer, cu deplina lui valoare de document – însă asemenea jurnale nu se scriu pentru a fi publicate – ori jurnalul tinde să devină artă literară, dar atunci îşi pierde din valoarea specifică şi nu se ridică cu totul în planul literaturii, decât întrucât devine pseudo-jurnal, un fel de roman al lui Werther”.

Valoarea specifică, în acest caz, este dată de pendularea între cele două „voinţe esenţiale” care îi dispută fiinţa. Pe traseul reîntoarcerii de la Mont St. Michel (loc privilegiat de siestă a Divinităţii care – cum preciza Cioran în Amurgul gândurilor – te silesc să fii tu însuţi) diarista este invadată de „dorinţa de a trăi bine, care chiar pe plan spiritual are ceva senzual (s.m. – C.M.P.), întrucât e căutare de comoditate, de bunăstare, de plăceri până la urmă” şi voinţa cealaltă: „fuga de comoditate, disciplină interioară, acceptarea sau chiar căutarea anumitor suferinţe, orizont larg, melancolizant, atmosferă austeră, aspră, fără milă”.

În anii primei tinereţi, Mariana Şora manifestă un tonic şi orgolios elitism, are gesturi nonconformiste, înregistrează cu grijă lecturile formative (Gide, Unamuno, Nietzsche, Kierkegaard, Şestov), vibrează la chemările naturii, e pasională în iubire. Dispoziţiile sufleteşti se colorează în funcţie de gradul implicării. Solitudinea o sperie: „Simţi că nu mai contezi, nu eşti întrebat, se petrec lucruri fără tine, fără să-ţi lase iluzia, ca înainte, că dispui măcar de tine însuţi”.

Ajunsă la o vârstă venerabilă, îşi păstrează structura hedonistă: „Cu ce poftă, cu ce plăcere consum, consum, consum alimente, băuturi, fructe, dulciuri, somn, odihnă, film, culori, lumini, strălucirea de pe munţi, căldura din casă”. Evident, consumismul are o dimensiune culturală. Scriitoarea resimte limitele existenţei „consumate” între lecturi şi emisiuni TV, micile drame cotidiene n-o ocolesc, epuizărilor fizice le opune însă voinţa contactului permanent cu sursele înţelepciunii. Citeşte enorm (Junger, Genette, Kundera, Goncearov), notează, visează, luciditatea devine absolut necruţătoare, chiar şi atunci când evocă fracturile convieţuirii cu Mihai Şora („Bovarism numesc acum atitudinea – care ne era comună în doi – de a muta în nori centrul de gravitaţie al vieţii; sau, dacă vrem, în adevăratele valori, aşa încât te vrei mereu altul decât eşti”). Reflecţia trimite biograficul în subsidiaritate, pe „fragilul schelet al evenimentelor” grefează creode livreşti. Lecturează astfel, ca pe o revelaţie cu efect catalizator, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, descoperind însuşiri care i se potrivesc sieşi: „Câtă ardere, cât consum interior, ce dor de acel altceva, fugă de mediocritatea căminului, acces la viaţa spirituală, ce descărcări de nervi, de temperament, când arzător, când molatic, şi ce dar de a-şi formula gândurile!”. Aflăm aici un succint autoportret în oglindă, în timp ce Jeni Acterian îi dă imboldul de a continua, de a se lăsa încă atrasă de tentaţia voluptoasă a scrisului.

Panicată la gândul publicării mărturisirilor, a indiscreţiilor, a ironiilor cu adresă, Mariana Şora opune timpului devorator expectativa, îşi inventează, plauzibil, confortul intelectual, este prevăzătoare în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, cunoştinţele pasagere. Va revedea Parisul cu grija de a nu se expune emoţiilor, lucru de altfel imposibil, dacă judecăm după reacţiile şi umorile sale. Când Cioran declină disponibilitatea de a o primi, diarista notează iritată: „Simt că aici se încheie multe capitole – Capitolul Cioran (cred că nu-l voi mai vizita niciodată)”.

Desigur, cititorul caută momentele tensionate, cu încărcătura lor anecdotică, este atras de formulările fruste, polemice. Spre dezamăgirea lui, asemenea pasaje sunt extrem de rare, deşi savuroase: „ne-am uitat la prostiile fioroase ale programului de Revelion francez, văzut Mitterand, mai insuportabil ca oricând şi cu un discurs care se voia sensibil şi patetic – era ca un cârnat fript învelit în gheaţă” (1 ianuarie 1992).

Mariana Şora nu pune între paranteze rigorile dictate de concizie şi raţionalitate, dar fluxul reflexiv devine, uneori, de-a dreptul impetuos, consemnările în română, germană şi franceză succedându-se totuşi cu naturaleţea generată de o gândire vie, îndelung exersată la izvoarele marii culturi. Odată cu trecerea anilor, scriitoarea se apropie de spaţiul originar, „de Europa Centrală a universului agonic, a crepuscularului amănunţit, redefinit pe fiecare pagină”, observa, oarecum şi pro domo, Cornel Ungureanu, prefaţatorul volumului. Spaţiu al cărui rost, pentru Mariana Şora, este acela de menţinere a echilibrului vital, pe cât de fragil, pe atât de reconfortant.