Cassian Maria Spiridon este un intransigent. Ca poet, scepticul orgolios ori melancolicul de fibră romantică şi-a asumat existenţa celui ce visează în umbra eşafodului. Publicistul, trecând prin experienţa traumatizantă a regimului carceral comunist, devine un tenace martor şi mărturisitor al ororii, cu atitudini radicalizate, de la un volum la altul, într-un crescendo determinat de ecartul instituit, după ‘89, între speranţe, aşteptări, năzuinţe justiţiare şi amnezia vinovată. Vehemenţa tonului, vituperaţiile sale nu au nimic vindicativ. Ele pornesc din dezamăgirea şi, uneori, revolta în faţa confuziei întreţinute şi a perdelelor de fum ce acoperă adevărul.

Recenta carte semnată Cassian Maria Spiridon, Vieţi controlate (Ed. Junimea, 2009), este o culegere de texte publicate anterior în revistele Convorbiri literare şi Caietele de la Durău între anii 1996 – 2009, veritabilă foaie de temperatură înregistrând stările de spirit induse de lectura impresionantelor depoziţii despre gulagul românesc, desprinse din vastul dosar al unui „proces care n-a mai avut loc” (citeşte „procesul comunismului”, chiar dacă sistemul totalitar importat a fost, după o îndelungată aşteptare, condamnat de la tribuna Parlamentului de către preşedintele statului).

Pledoarie pentru cunoaşterea istoriei reale a spaţiului concentraţionar, volumul se constituie într-un extins compendiu – documentar, autorul reprimându-şi tentaţia comentariului speculativ în favoarea consemnării acelor momente, figuri, pagini revelatoare vorbind despre eroism şi rezistenţă, frică şi represiune, oportunism, delaţiune, cinism instituţionalizat.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra unor aspecte, mai mult sau mai puţin cunoscute, din sfera culturii, acolo unde uitarea, precum somnul raţiunii, naşte monştri ce îşi conservă, în timp, virulenţa. Cartea se deschide cu un memento, readucând în actualitate lucrarea lui Herbert Spencer, În contra socialismului, tradusă şi publicată de Titu Maiorescu în 1892, cauză, printre altele, a prigoanei la care a fost supus criticul junimist în anii dogmatismului stalinist.

Cu mefienţă este privită întoarcerea lui Petru Dumitriu în ţară, după evadarea din lagărul comunist şi anii de exil, Cassian Maria Spiridon dezvăluind conţinutul culegerii de articole Despre viaţă şi cărţi (1954), în care autorul Cronicii de familie se conforma slugarnic canoanelor realismului socialist. Concept aberant, realismul socialist era ilustrat de Ov.S. Crohmălniceanu (volumul Pentru realismul socialist, 1960) prin ceea ce considera „succesele literaturii noastre noi, de la Mitrea Cocor al maestrului Mihail Sadoveanu, până la Bărăganul lui V.Em. Galan sau Setea tânărului prozator Titus Popovici”. De un tratament asemănător are parte opul intitulat Cartea albă a securităţii, „creator de perplexităţi”, „diversiune” ce pune laolaltă pe cei vânduţi Securităţii şi pe opozanţii regimului, carte în care „victimele şi călăii locuiesc confortabil pe acelaşi palier”.

„Efectele” dogmelor impuse au mutilat întreaga cultură şi literatură română prin ororile dezlănţuite: „cenzura sălbatică stalinistă, interzicerea şi masacrarea clasicilor, aruncarea altor scriitori în închisoare, normativele şi propaganda primitivă, alungarea în exil”, scrie cu patosul lucidităţii Cassian Maria Spiridon. Tensionat, acut, el trece peste angoase înaintând îngândurat şi demn spre alte confruntări cu o lume pusă sub semnul „dublei gândiri orwelliene”.

Utopia comunistă, se ştie, îşi creează propria mitologie. Dincolo de „colţul roşu”, exaltând „eroi” precum Olga Bancic sau Vasile Roaită, mitul omului nou a fost cultivat/impus prin calea cea mai sigură de manipulare, literatura. De la A. Toma la A. Păunescu, „fabrica de mituri” aruncă pe piaţă „comunismul demiurgiei”. Vechea religie este ştearsă şi înlocuită prin propăvăduirea noii ideologii care, spre exemplu, într-un manual de clasa a VII-a, din 1953, selecta douăsprezece „personalităţi”, „cât apostolii lui Iisus”, între care Theodor Neculuţă, Alexandru Vlahuţă, Alexandru Sahia şi, desigur, A. Toma. Dacă avatarurile scriitorilor „nealiniaţi ideologic” ating dimensiuni de-a dreptul tragice, opere pătrunse de spiritul partinic aparţinând lui Bogza, Sadoveanu, M. Beniuc, Nina Cassian, Petru Dumitriu, Dan Deşliu, Maria Banuş, M. Davidoglu etc. sunt încununate cu premii consistente, medalii şi ordine de stat.

Era imposturii este radiografiată, în toată hidoşenia ei de către cercetători, istorici literari sau, mai ales, victime ale actelor torţionare, care pătrund în Cazarma scriitorilor (Marin Radu Mocanu), analizează Banalitatea răului (Marius Oprea), alcătuiesc Antologia crimei şi terorii comuniste (Cezar Zugravu), descriu atrocităţile din închisorile de exterminare (Tragedia Piteşti de Costin Merişca), explică Tortura pe înţelesul tuturor (Florin Constantin Pavlovici).

În procedarea lui Cassian Maria Spiridon există o rigoare ce se acordă cu obiectivitatea, chiar şi atunci când se creează discontinuităţi. În treacăt, observând acribia demersului scriptural (prezenţa incisivului sic!) semnalăm câteva, puţine, inadvertenţe: la p.11 este amintit Artur Silvestru (de fapt, Artur Silvestri), la p. 35 se afirmă că oraşul Metz s-ar afla în Germania (de fapt, se găseşte în Franţa), la p. 112 se vorbeşte despre universitarul craiovean Marian Barbu ( de fapt, profesor de liceu).

Autorul prezintă pe larg contribuţiile unor nume consacrate: N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. În cazul celui din urmă, eseul ce i se consacră are atributele unui studiu aplicat care pune în evidenţă culisele batjocoritorului imperiu al falsului (în termenii lui Alain Besançon), construcţiile critice de incontestabilă originalitate, arta portretistului, formulările definitive în definirea formelor de colaborare cu un regim ilegitim: „miticism solemn” (G. Călinescu), „condescendenţă ruşinată” (T. Vianu), „cinism mereu aşezat” (M. Ralea), „neo-ciocoism estet“ (Al. Rosetti).

De real interes pentru istoricul literar sunt acele amănunte rămase în uitarea arhivelor, dar care, valorizate într-un context adecvat, reprezintă „probe” concludente în procesul aflării adevărului. Astfel, o circulară a Uniunii Scriitorilor din anii ’50, semnată Z. Stancu, recomanda printre temele ce se cereau a fi abordate: industrializarea socialistă, depăşirea planului de stat, noua atitudine faţă de muncă, întrecerile socialiste, marile construcţii – Canalul, Electrificarea, înfiinţarea gospodăriilor agricole colective –, şi stabilea calendarul obligatoriu al datelor festive: 6 Martie, 8 Martie, 18 Martie (Comuna din Paris), 1 Mai, 9 Mai, 11 Iunie (1948), 23 August, Ziua Scânteii, 2 Octombrie (Ziua luptei pentru Pace), 7 Noiembrie, 30 Decembrie .... Se încerca utilizarea automatismelor unui autodresaj la care s-au „angajat” nu puţini mânuitori ai condeiului devoraţi de „fatalităţile” profitabile ale Răului.

Într-un episod lămuritor din faimosul deja Memorial al Durerii, Lucia Hossu Longin aduce în prim plan procesul aşa-numitului „lot al ziariştilor” (Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Alexandru Hodoş, Romulus Dianu, Pantelimon Vizirescu, Radu Demetrescu Gyr, Ilie Rădulescu ş.a.). Este bine de ştiut că printre martorii acuzării se aflau Miron Radu Paraschivescu, Radu Boureanu, Gheorghe Dinu, Zaharia Stancu şi regizorul de film Victor Iliu, iar acuzatorul public nu era altcineva decât Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan.

Vieţi controlate aparţine genului de literatură politică, este un aide - mémoire a cărui eficacitate se cuantifică prin nivelul opoziţiei la încercările specifice fenomenului totalitar de a deturna adevărul.