Dacă ar fi să luăm în serios titlul volumului coordonat de Horia Gârbea, Domnul deputat se prăbuşeşte şi, mai ales, subtitlul: Nouă nuvele politice inedite, ar trebui să formulăm cel puţin două interogaţii în legătură cu suportul conceptual care modelează proiectul acestei cărţi construite prin înseriere alfabetică. Mai întâi, care este relevanţa, în actualitate, a noţiunii de „nuvelă politică”, după cunoscutele ambiguităţi induse şi întreţinute de „romanul politic” al anilor 80; apoi, cum se conciliază scriituri destul de eterogene sub umbrela reclamată de exigenţele formulei prozastice alese.

Desigur, se înţelege că mimăm nedumerirea acceptând că „nuvela politică” până la urmă nu este altceva decât o convenţie epică provocatoare (se poate numi, la fel de bine, „Zoo Story cu politicieni”, cum propune chiar Horia Gârbea), ce contrazice clasicele reticenţe maioresciene („Poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne întâi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contemporani, şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare…”) şi trece cu nonşalanţă peste poncifele definiţiilor didacticiste („Nuvela este specia genului epic de dimensiuni mai ample decât schiţa şi mai reduse decât romanul”).

Oricum, cartea vizează reprezentativitatea, iar riscul, nu chiar neglijabil, al fragmentarismului este surmontat prin linia unitară de producere a textelor într-un registru de coloratură ironic sarcastică. „Domnul deputat” se livrează ca tipologie, model psihologic într-un spaţiu guvernat de vectorii puterii, şi este chemat să dea seamă, prin natura lui specifică, de sensul (sau liupsa de sens) a epocii în care trăim.

Cele nouă „nuvele” incluse în volum surprind o lume aflată în curs de reconfigurare, un timp incert populat de indivizi în a căror alcătuire dozele de cinism şi superficialitate, grobianism şi infatuare, parvenitism şi ticăloşenie sunt dictate de strategia auctorială. Să pătrundem în această menajerie mioritică.

„Pe ponton”, schiţa liminară a lui Petru Berteanu, fixează un fel de political correctness autohtonă, conform căreia trebuie să vieţuiască familia recentului senator terorizat la ideea contactului cu Presa. Cel mai afectat va fi copilul, prins în plasa interdicţiilor („Nu E Voie”, „N-ai Voie Să Tropăi”, „Nu E Politicos”), lipsit de comunicare cu cei din jur şi supus regulei inflexibile a lui „Nu Dă Bine”, menită să vegheze la păstrarea aparenţelor.

Mihail Gălăţanu conturează, la rândul său, un univers ficţional cu multiple intrări, împingând spre polimorfism (reportaj, eseu, roman) materia extratextuală ce-i susţine inspiraţia. „Un dublu asasinat politic” este, în acelaşi timp, reconstituire a unei crime, poveste de dragoste, reflecţie în legătură cu servituţile meseriei de jurnalist, recurs la autospecularitate. Din cumulul de biografeme (studenta Flavia, fotoreporterul Gabi, muzeograful Dan Rădulescu, omul în gri) personajul-narator compune zone de coincidenţă. La intersecţia certitudinilor relativ fragile se iveşte figura tenebroasă (esenţă a răului, fără a fi schematizată) a „tipului cu parul”. Mitologia bâtei implică arhetipuri incomode pentru nostalgicii blândeţei ancestrale şi ai echilibrului armonic, avertizând de fapt asupra agresivităţii, a iraţionalului, a potenţialului de manipulare propriu unor instanţe obscure, deşi bănuite.

În cazul lui Horia Gârbea („Detestarea naţiunii”), putem vorbi de ambivalenţa planurilor narative destinate să denunţe inconsistenţa înşelătoarelor înjghebări ale politicului postdecembrist. Pe de o parte, ironia supune deriziunii ludice „foamea” de imagine a ierarhiei proaspăt constituite. Ministrul de interne Telu Coroiu este aruncat de soţie într-o aventură pasageră cu fosta amantă a unui fotbalist („ – Mă vezi pe mine c-o amantă de fundaş…? / — Mie mi-e indiferent. Să te vadă lumea, presa, asta contează. De când eşti ministru, o dată nut e-am văzut şi eu implicat într-un scandal”, argumentează pragmatica nevastă). Pe de altă parte, atenţia se îndreaptă către evenimente ce scapă înţelegerii comune. Un misterios vehicul cosmic îşi face apariţia, alertând toate instituţiile statului. Dacă pentru femeia simplă de la ţară ciudatul obiect reprezintă o întruchipare malefică („Dracu era, ce mai. Mare, roşu.”), acreditarea miraculosului dă în vileag sensuri alegorice şi simbolice. Uriaşul ou de aluminiu îşi ia zborul, ducând cu el pe însuşi preşedintele ţării însoţit de (i)responsabilii săi apropiaţi. Fantasticul pare, pentru o clipă, salvator. Satira este transparentă, numind secretomania, mediocritatea, incompetenţa, corupţia, resorturile înţepenite ale puterii. Cascada întrebărilor pe care le notează în drum spre preşedinţie nefericitul Telu, cu scopul de a-şi ascunde vidul gândirii, reface inventarul demersului standard politicianist, în cheie geostrategică: „Notezi acolo ca un prost: ce le spunem americanilor? Ce vor zice americanii? Ce le spunem ruşilor? Ce vor spune ruşii? Ce facem cu cei care ştiu? Ce la spunem celor care nu trebuie să ştie? Ce facem cu presa? Ştie ceva Cozian? (şobolan de presă – n.n.) Îi spunem dacă nu ştie? Îl cumpărăm? Îi spunem şi apoi îl cumpărăm? Cu cât îl cumpărăm?”.

Uşor moralizator se arată Liviu Georgescu în „Cap de linie”, scriere în bună măsură autobiografică înregistrând tensiunile momentului 1989 : confruntarea cu teroarea comunistă, dezlănţuirea revoltei, confuzia postdecembristă, soluţia emigrării. Medicul nonconformist, narator şi actant, sfidează ordinea ce părea de neclintit şi respinge „oferta” celei mai înaintate şi sănătoase societăţi, comunismul, „în care poţi să devii orice, chiar orice, numai să asculţi de Partid, să-ţi torni vecinii, prietenii şi părinţii, dacă e nevoie”. Intelectual lucid, participant la evenimente, el înţelege, într-o viziune orwelliană, mecanismele minciunii, „complicitatea cu regimul”, robotizarea omului şi îşi apără cu tenacitate libertatea de spirit.

„Creşterea şi descreşterea” unei cariere politice este urmărită în „parabola ceasului” din „Linişte, domnul deputat se prăbuşeşte, de Cătălin Mihuleac, în timp ce Radu Sergiu Ruba dezvoltă motivul victimă – călău rememorând anii rezistenţei în munţi („Subsemnatul…Declar că exist”) şi reconstituie afectiv drama unui supravieţuitor asaltat de insistenţele fostului securist ajuns patron de televiziune şi aspirant la un loc în Parlamentul European.

Fragmentele preluate din romanul Doinei Ruşti Fantoma din moară şi reunite sub titlul „După Cernobâl” instituie o graniţă flexibilă între real şi fantastic, adăugând noi file relevante la dosarul unei epoci în care oamenii trăiesc sub ameninţări nevăzute, dar cu atât mai devastatoare. Autoarea deconspiră căile insidioase ale edificării unui destin controlat, urmărind traiectoria promiţătorului tânăr Gabriel Neicuşoru, tentat să semneze pactul cu diavolul („ – Ei, Gabriele, mai bine, Gabi, lasă-te pe mâna noastră şi-ai să ajungi om”).

Demarajul excelentei povestiri semnate de Bogdan Teodorescu, „România 2009”, este surprinzător. S-ar zice că avem în faţă o agreabilă proză americană, pigmentată cu amănunte de sorginte beat. Julius, evaluator al jocurilor pe computer, este smuls din habitudinile unei vieţi confortabile de stranietatea unui joc pe care nu-l poate dovedi. După inexplicabila sa dispariţie, Ethel, fosta iubită, pătrunde în labirintul scenariilor născute într-o lume absurdă (România anului 2009) care îşi ţine „omuleţii” captivi fără speranţă. Încă o dată, realitatea întrece lumea virtuală.

Antologia de proză scurtă girată de către Horia Gârbea se încheie cu metafora cvartetului în Fa major opus 135 al lui Beethoven, devenită principiu structurant al nuvelei „Cvartet”. Lucia Verona exersează aici exemplaritatea unor situaţii reductibile la ecuaţia vinovăţie – iertare – complicitate. Finalul autorizează postura revoltatului, ruperea tăcerii şi implicarea în acţiunea justiţiară.

Prin virtuţile epicului ne-esopic, Domnul deputat se prăbuşeşte captivează şi îndeamnă la meditaţie în egală măsură.