Mă numesc Ion Caraion şi sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi daţi afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanţe, nici de canaliile şi otrepele din presa oficială, îşi exprima, cu nedisimulat orgoliu, credinţa în durabilitatea operei sale, autorul tulburătoarelor confesiuni cuprinse în volumul Insectele tovarăşului Hitler (1982). Deşi, după momentul de euforie negativă generat de cazul Artur, în jurul creaţiei lui Caraion s-a înstăpânit tăcerea, există încercări de a-i înţelege plânsul amar în faţa trecerii universale, de a-i asculta strigătul sugrumat de om învins, răvăşit de umilinţe, deziluzii şi abandonuri.
Un temerar dispus, deopotrivă, să pătrundă în zonele infernale ale existenţei şi să participe la ceremonia coşmarului şi a rânjetului interior desfăşurată în poezia lacrimilor perpendiculare, este Aurelian Zisu, poet, eseist şi istoric literar pentru care studiul monografic reprezintă un risc asumat: să nu ne sustragem curiozităţii de a coborî în subterană şi de a descoperi nu numai scriitorul, ci şi omul. Monografia Ion Caraion, sfârşitul continuu (Ed. Aius, 2009), proiectată în cinci volume, este inaugurată editorial cu tomul consacrat poeziei, citită prin grila traumelor fiinţei care scrie şi nu doar a fiinţei scrise, ceea ce justifică titlul preluat după Caraion însuşi, autor al cunoscutului eseu Bacovia Sfârşitul continuu, din 1977.
Consecvent protocolului critic experimentat în Corespondenţa lui Eminescu, Aurelian Zisu, mare amator de propuneri taxinomice, îşi defineşte mai întâi lucrarea drept studiu global, receptare / interpretare continuă, work in progress cu dublă focalizare (să gândim poezia biografic). Apoi întreprinde o analiză erudită a conceptului de poezie caraionian. Adept al experimentului şi al abordării tuturor genurilor, Ion Caraion profesează ideea că poezia poate fi orice. Departe de formalismul literaturizant, de suprarealismul extravagant, de fronda futuristă, de imagismul livresc, de riposta ermetismului ŕ rebours şi, suportând avalanşa originalităţii provocatoare, cum observă exegetul său, poezia lui Caraion este câte ceva din toate acestea, dorindu-se, totuşi, de altă natură: existenţială.
Ampla demonstraţie ce urmează aşază în avanposturi anii debutului pentru a demonta suspiciunea de legionarism întreţinută, fără cunoaşterea contextului (dar şi a textului!) şi, mai ales, cu argumente de istorie orală, de către detractori de toate calibrele, de la Eugen Barbu până la Doina Jela. Este de reţinut faptul că, în realizarea programului său restitutiv, Aurelian Zisu nu se poate desfăşura pamfletar şi comprehensiv în absenţa stării de beligeranţă, fără să aibă în faţă un adversar (închipuit sau real) care să-i stimuleze spiritul polemic. Vehemenţa tonului capătă intensităţi ultimative. Suntem somaţi, în consecinţă, să apreciem diferenţa specifică între limbajul extaziat, apologetic al poeziei legionare şi neaoşismul versurilor inaugurale ale lui Caraion (elevul Stelian Diaconescu), contaminate de ortodoxismul gândirist, dar şi de lexicul barbian ori arghezian, iar verdictul este categoric: Respingem din capul locului ideea că poezia de început a lui Caraion poate fi folosită ca act de acuză ideologică, ea fiind oferită cititorului sub forma modelizată de candoarea ingenuităţii. Desprindem, din bogata cazuistică pusă în pagină, o precizare interesantă pentru admiratorii de ultimă oră ai liricii sentimentului religios care vor fi dezamăgiţi să afle că tema coborârii lui Isus în celulă apare în poezia lui Radu Gyr înainte ca acesta să fie întemniţat. Atunci când publica în Falanga versurile: În temniţă Isus mi se arată/ Şi-mi oblojeşte rănile cu cer, era Director al teatrelor (1940)!
Captiv al structurilor concentraţionare, Ion Caraion este un poet tragic, atipic, greu de prins într-o singură formulă. Masiva desfăşurare de forţe mobilizate: înserierea principalelor volume de versuri, de la Panopticum (1943) până la Postume (1995), cu descrierea în manieră bibliografică a cuprinsului lor, convocarea opiniilor critice avizate, comentarii analitice personale de reală fineţe, subtile, pregnante, marcajul teoretic ferm, trădează intenţia exhaustivităţii. Din avocat al diavolului, Aurelian Zisu se transformă într-un îndrăgostit frenetic pledându-şi, parcă, propria cauză.
Evoluţia poeziei lui Caraion, pusă sub semnul crizei, evidenţiază circularitatea, precum şi impulsul ricanator ca mod de producere. Monograful operează, în complicitate cu poetul, cercetări de profunzime, la nivel tematic şi stilistic, pentru a descoperi noi orizonturi referenţiale şi mereu alte uzanţe ale codului lingvistic, definind o poetică a scepticismului ironic. Sistemul asociativ practicat devine de-a dreptul incitant. Pornind, spre pildă, de la descrierea, oarecum călinesciană, a satului copilăriei (Cine n-a văzut Vipereştii lui Caraion citeşte versurile prin grila argheziană a bubei, ceea ce ar însemna o totală deturnare a sensului. Satul ca o bubă se opune civilizaţiei burgului, scuipătoare şi-omidă, suferinţă, mizerie şi târâre, prin geografia lui rudimentară. Vechimea Vipereştilor şi mai ales natura satului Ruşavăţ, unde s-a născut poetul, surprind prin imaginea unei sălbăticii primare. Aflat pe malul stâng al Buzăului, cu case mici ascunse pe uliţe subţiri, umbrite de nuci, salcâmi, şi sălcii, satul lui Caraion pare suspendat pe spinarea unui deal cariat. Apele Buzăului au ros pământul înalt al Vipereştilor, ondulându-l ca pe un mal cu fiorduri (s.n.). Când îl priveşti cu ochii repezi ai apei simţi neprevăzutul şi bătrâneţea scorburilor din mal. Din aceste bube de pământ ies, uneori, vipere.), se ajunge la acele poeme enigme, kenningar, descoperite de Borges în literatura nordică, funcţionabile şi în versurile din volumul Eseu, prin care Ion Caraion revine, după detenţie, în viaţa literară (1966).
Pentru a nu deveni fastidioşi, urmărind întregul demers hermeneutic al lui Aurelian Zisu, ne vom rezuma la ceea ce singur numeşte stilistica superioară a titlurilor care fixează, lovinescian, un traiect creator. Panopticum (lumea circ domestic), Omul profilat pe cer (Iisus pierdut), Cântece negre (nimicul scris), Eseu (biata încercare), Dimineaţa nimănui (conştiinţa definitivă a pierderii), Deasupra deasuprelor (iluzia formelor), Necunoscutul ferestrelor (însingurarea sfârşitului continuu, de vreme ce lumea nu te vede), Cârtiţa şi aproapele (subterana şi speranţa), Selene şi Pan (autonimicirea), Cimitirul din stele (moartea lui Dumnezeu şi întoarcerea omului în starea tribală), Munţii din os (iluzia piramidei), Lacrimi perpendiculare (poezia ca stare a suferinţei), Interogarea magilor (absurdul), Dragostea e pseudonimul morţii (amăgirea Sf. Pavel). În exil, cu Apa de apoi se desăvârşeşte apocalipsa.
Relegat pentru totdeauna în închisorile eului, Caraion a trăit eroic şi a murit în blestem, fără putinţa alegerii. Concluzia exegetului care, ştim, şi-a dedicat studiului operei lui Caraion un deceniu din viaţă, include, voalat, şi o autojustificare: Din această (ne)îngăduită fiinţă a contrastelor nu se putea ivi decât o poezie a oximoronului.