Derutantă recenta carte a lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul” (Ed. Timpul, Iaşi, 2009), încă înainte de a fi citită. Judecând după titlu, am crede că ne găsim în faţa unui studiu de istorie recentă, cu analize, documente, aparat critic şi celelalte ingrediente presupuse de o lucrare ştiinţifică. Nimic din toate acestea. După primele pagini, de altfel excelentă reconstituire a atmosferei anilor 60, când sunt radiografiaţi locatarii blocului dâmboviţean de pe „Bulevardul 6 Martie”, beneficiari ai unor biografii spectaculoase, chiar exotice, se prefigurează promiţătorul roman al unei epoci în care „urmele” trecutului interbelic încă nu s-au şters. Din păcate, doar o promisiune! Atunci, în definitive, ce este această carte?

Alcătuită din cinci secvenţe memorialistice, volumul restituie, prin amintiri directe, flash-uri narative, bârfă superioară, faţa văzută a perioadei din trecutul comunist apropiat, cuprinsă între „faza falsei destalinizări”, cum o numeşte Eugen Negrici, şi etapa înşelătoarei liberalizări (1953 – 1971).

Ochiul adolescentin al elevului de atunci înregistrează „istoria vieţii private” inventariind piese de mobilier („În toate locuinţele existau ceasuri deşteptătoare cu o sonerie sau două, cele mai frecvente fiind acelea cu inscripţia CFR pe cadran. Cafeaua era măcinată în râşniţe lungi de fier cu capac de alamă. Cutiile radiourilor Telefunken, Philips, Blaupunkt, excelente pentru ascultat Vocea Americii şi Europa Liberă, erau din lemn lăcuit. De culoare cafenie sau neagră erau comodele cu picioare curbate, servantele, bufetele din sufragerie în care se păstrau servicii de masă Rosenthal, pahare de cristal, ceşti cu scene de vânătoare sau peisagii, din porţelan de Saxa, iar în şifonierele din lemn de nuc putea să zacă vreun frac sau smoking pe care stăpânul său nu avea unde să-l mai îmbrace… În sertarele birourilor se păstrau numere din jurnale de modă de altădată, almanahuri, publicaţii mondene lipsite de conotaţie politică, precum Je sais tout de Bucarest…”), detalii vestimentare, modificări în peisajul urban.

De interes, pentru noile generaţii, sunt şi paginile care consemnează „evenimentele” timpului (concertele unor interpreţi străini, mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Yves Montand, Vico Toriani, Domenico Modugno, Claudio Villa, filmele de success: Hoţii de biciclete, Nu-i pace sub măslini, Rocco şi fraţii săi, primul om – sovietic – în Cosmos). Se observă „orientarea” spre acele zone în care comunismul părea că deţine poziţii solide (Italia, Franţa).

Derusificarea este percepută concret, prin dispariţia din programele radio a emisiunilor de limba rusă, a Librăriei „Cartea rusă”, a Institutului „Maxim Gorki” şi a Muzeului Româno-Rus, condus de scriitorul Scarlat Callimachi, „autentic os domnesc” cu vederi rusofile. Victime colaterale sunt câteva soliste de muzică uşoară (Alla Baianova, Ilinca Cerbaceff) şi soţiile rusoaice ale românilor „trimişi la studii în Uniune”. Pe ecrane apar westernuri americane (Cei şapte magnifici), pelicule istorice (Miracolul lupilor, Contele de Monte Cristo) şi musicaluri (Umbrelele din Cherbourg), apar, în magazine, parfumuri, stofe, băuturi, ţigări, până şi hulita gumă de mestecat, aduse din Occident.

Viaţa, văzută superficial, are aparenţa normalităţii. Există baruri de noapte, automobilul devine certificat „de prestanţă socială”, oamenii petrec. Se mimează, de fapt, un mod de existenţă, accesibil doar unor privilegiaţi: activişti, scriitori, artişti „adaptaţi” regimului, femei de lume, beizadelele vremii. Cititorul noului mileniu participă la o imensă farsă tragică.

Dan Ciachir „culege” şi „îndreaptă” folclorul politic ori eclezial al acelui timp, dându-i expresie confesivă. Aflăm multe amănunte anecdotice din culisele Puterii, picanterii, date revelatoare despre lideri politici, oameni de încredere ai burgheziei roşii, intelectuali importanţi (fuga lui Petru Dumitriu), înalte feţe bisericeşti (patriarhul Teoctist).

Mistificare şi versatilitate sunt doar doi dintre termenii definitorii ai momentului. Se apropia „mica revoluţie culturală” impusă de Ceauşescu.

Scriitor cu un îndelungat exerciţiu publicistic, Dan Ciachir relatează întâmplările „micii istorii” cu dezinvoltură şi nostalgie, oferindu-ne o lectură agreabilă, chiar dacă uneori contrariantă.