Un titlu precum acela al cărţii lui Cassian Maria Spiridon, Gânduri despre poezie, nu poate decât să ofere sugestia reflecţiei teoretice în legătură cu propria experienţă lirică, sau a reacţiilor obiectivate în faţa numeroaselor arte poetice, a programelor reformatoare, a manifestelor zgomotoase care, de la Baudelaire până la tinerii poeţi de astăzi, au făcut din limbajul poetic o lume suficientă sieşi. Dar, autorul Orizonturilor duble nu este o natură speculativă. Meditaţiile sale nu-şi propun revoluţionarea, nici măcar reformularea poeticului, sunt doar ceea ce declară că sunt: gândurile unui poet fascinat de misterele universului liricocentric. Poeziei, concepute ca discurs de ruptură, de evaziune din discursivitatea comună, i se întreţine un cult aproape mistic, oficiat „sub crinii albi, pe unde nu-i ispită”. Versurile acestea, aparţinând lui San Juan de la Cruz, se înscriu într-un vast plan de referinţă în care Cassian Maria Spiridon se mişcă lejer, cu siguranţa celui avertizat că a gândi şi a scrie despre poezie înseamnă a intra pe un teritoriu „lunecos şi greu de stăpânit” în absenţa reperelor fundamentale.

Fişele de lectură, cu adnotările de rigoare, vorbesc însă despre un alumn sârguincios, bine orientat în domeniu, urmând cu fervoare cursurile unor profesori prestigioşi. De la Platon şi Aristotel, şi ajungând la ultimul nume invocat în carte, Andrei Oişteanu, bibliografia, de-a dreptul impresionantă, validează tensiunile fecunde ale erudiţiei. Desigur, zborul pe cont propriu se învaţă treptat, formulările memorabile, în cadrul susţinerii subiectelor propuse revistei de cultură poetică Poezia (complementară sătmărenei Poesis), apar în timp, după ce, la începuturi, poetul „se strecoară” destul de sfios printre definiţii de dicţionar şi citate din autori celebri. Ne întâmpină, astfel, exprimări de felul: „Pentru Aristotel...”, „La Kant...”, „După Hegel...”, „Pentru Shelley...”, „Pentru Benedetto Croce...”, „Heidegger afirmă...” („Între poezie şi transcendenţă”), decupate, parcă, din savuroasele „Scrisori” ale lui Ion Ghica. Ne amintim, pe „foile risipite” ale lui Nicu Bălcescu se putea citi: „Petru Maior spune.../ Fotino zice.../ Din Constantin Căpitanul.../ După logof. Radu Greceanu...”. Peste câteva pagini, trebuie să recunoaştem, „gândurile lui Cassian Maria Spiridon, expuse cu grija pentru nuanţe, acced la un alt nivel frastic: „Întemeiat accentuează Liviu Rusu...”, „...ne atenţionează Goethe”, „Nicolai Hartmann vede cu uimire...”, „Rimbaud, un alchimist al verbului, desluşea...”, „Novalis identifica...” („Poezie şi magie”).

Din parcurgerea sumarului tematic intuim viziunea generală a întregului, coerenţa proiectului. Eseurile, comentariile, opiniile lui Cassian Maria Spiridon alcătuiesc articulaţiile unui veritabil „curs de poezie”, consacrat relaţionării liricii cu domeniile cunoaşterii („Poezie şi filosofie”), afirmării specificităţii poeziei prin raportarea sistematică la celelalte arte (muzică, pictură, sculptură, arhitectură, tragedie, comedie, dramă), tablete urmate de consideraţii privind aspectele „tehnice”, de structură formală (vers, poem, rimă, ritm) şi de revelarea datelor unui real autonom explorat în orizontul creaţiei mântuitoare (marile teme: Moartea, Timpul, Melancolia, Adevărul, Visul, Speranţa etc.).

Adept al unei metafizici a frumosului, gânditorul întru poezie crede că „vom ajunge a citi doar poeme şi rugăciuni, şi în ele vom afla cele drepte. Ele sunt cele două căi, în care ne punem nădejdea de a ne salva sufletul, de a călca printre ispite către mântuire” („Cuvântul cel viu”). Dubla postulare va fi dezvoltată într-un vibrant eseu, „Cuvântul inimii”, pledoarie pentru poezia cuprinsă de harul liric: „În rugăciune şi în poezie nu există cuvinte goale, toate sunt adevărate, încărcate de sensul şi plinătatea viului; numai aşa inima se înalţă întru desăvârşire, atinge mântuirea. Să ne ascultăm inima, la ea aflăm Cuvântul cel adevărat, locuitor dintotdeauna în Palatul Ceresc, numai aici răsună în plinătatea ei poezia. Sfârşitul veacurilor ne va afla citind doar poezie şi rugăciuni”. (După gustul meu, aş adăuga şi un roman puternic). Dar Cassian Maria Spiridon nu este un sacerdot, ci un „practician” lucid al versului, utilizând în economia propriei sale construcţii poematice „meşteşugul inefabil şi mincinos, dar singur cu adevărat concret” la care râvnea Arghezi; cu alte cuvinte, ambiguizarea ca adevăr al minciunii poeziei.

Există în Gânduri despre poezie eseuri aplicate, fie pe o structură de rezistenţă teoretică (Gilbert Durand, spre pildă), cu ilustrări din Novalis, Blake, Blaga şi Eminescu, pentru a căuta, în „Regimul nocturn al poeziei”, o cale spre fiinţarea tainică a absolutului, fie pe o idee, ca în „Inima vinului”, unde, la sugestia lui Daniel Combes (Epopeea vinului) sunt convocaţi Noe-primul beţiv, vechii egipteni, Herodot, Hesiod, Homer, Plinius, Domitian, Burebista, Hristos, Lavoisier, Omar Khayyam, Villon, Rimbaud, Eminescu, Baudelaire, Kavafis şi alţi iubitori ai divinei licori, pentru a depune mărturie poeticească despre faptul că „Din inima vinului se rostogolesc diamante lirice. Aici strălucesc visele de îmbărbătare şi iubire, de nedespărţit, date omului prin euharistie. Din inima vinului înfloreşte Poezia”. Alte articole, de real interes, vorbind în termenii obişnuiţi ai analizei critice, descoperă zone ce se sustrag banalităţii în modularea motivelor încă neuzate, deşi predilecte, printr-o îndelungată abordare: focul, frigul, vidul, somnul, uimirea (thaumastonul anticilor).

Este dificil să rezumi o carte încărcată de informaţii, de observaţii sensibile, obsesii, mărturisiri personale („Ştiam, încă de copil, că sunt preprogramat să scriu, aşa cum omul, în concepţia lui Konrad Lorenz, se naşte dotat de la început cu un program genetic şi etologic”) ce converg într-un crez artistic afirmat consecvent.

Trăitor sub cerul Poeziei, Cassian Maria Spiridon face din Gânduri despre poezie, cum ar spune Nicolae Balotă, o apologie pro arte sua.