Mihai se aşeză binedispus pe singurul scaun din încăpere. Privirea i se îndreptă spre cuierul în care agăţase, cu gesturi tandre, pălăria gri, de fetru, cumpărată de curând. Ştia că e bine să fii frumos îmbrăcat, dar nu-şi putea permite prea multe. Împărţea cu Sabin camera din imobilul masiv de pe strada Memorandiştilor. Îl fascinase, de la început, poarta grea de stejar ce se deschidea spre curtea interioară. Se simţea apărat, ca într-o fortăreaţă inexpugnabilă din evul de mijloc. La parter locuia doamna Katy, proprietăreasa, căreia trebuia să-i achite lunar partea lui de chirie. În rest, o saluta zilnic, urmărit de ochii ei istoviţi sub sprâncenele înalte şi de surâsul enigmatic, nepăsător, acelaşi de fiecare dată. Faptul că nu răspundea la întrebări era pus de către chiriaşii de la etaj pe seama unor întâmplări din tinereţe, pecetluite în cine ştie ce noapte de viscol îndepărtat.
Senin, satisfăcut de poziţia sa, Mihai îndepărtă gândul neplăcut al frigului ce începuse să-l împresoare şi, ridicându-se, căută, în valiza cafenie de lemn, aparatul de ras Elida, achiziţie din salariul lui modest de funcţionar la CFR. Terminase Academia de Înalte Studii Comerciale şi, cu toate că ar fi vrut să revină în ţinutul sudic de baştină, găsise în oraşul acesta de munte, atât de cosmopolit, un post de referent contabil. Planuri de viitor nu-şi făcea. Se considera un tânăr realizat, iar ştirile alarmiste privitoare la iminenţa unui război treceau fără să-l atingă.
Se bărbieri tacticos, studiindu-şi faţa în oglinda trusei personale. Scrise, în grabă, un bileţel lui Sabin şi coborî, hotărât să-şi petreacă seara la Coroana. Îi plăcea localul unde, la o bere, găsea negreşit unul sau mai mulţi colegi dispuşi să comenteze întâmplările mărunte ale zilei. Despre lucrurile serioase, despre evenimentele majore se discuta, în pauza de prânz, la clubul devoratorilor de şniţele vieneze. Pentru el, asemenea momente erau foarte rare, mulţumindu-se cu sandvişul purtat în mapa cu hârţoage. Ceea ce îl ţinea departe de manifestările considerate de el ostentative, proclamând supremaţia prosperităţii sfruntate şi a risipei, era şi repulsia faţă de politică, de care, potrivit sfaturilor tatălui său, trebuia să se ferească. În legătură cu viaţa politică atât de agitată, avusese câteva schimburi mai aprinse de cuvinte cu Sabin, dar evitase tensiunile, retrăgându-se în carapacea sa protectoare asemeni porţii de la intrare. A nu se amesteca era principiul său şi, uneori, cu toate că nu se felicita pentru asta, închidea ochii ori trecea pe celălalt trotuar.
Gonit de vântul rece iscat dinspre Tâmpa, se adăposti sub porticul baroc al hotelului din centru, apoi intră în braserie. La o masă, spre surprinderea lui, stătea Sabin. Ezită o clipă, gândindu-se că poate are vreo întâlnire. Se hotărî, totuşi, să-l salute:
Servus! Ce faci? Ţi-am lăsat un bilet, ca să ştii că astă-seară am ieşit la o bere.
Guten Abend, parcă aşa se spune colega, nu? Dacă vrei, poţi să stai cu mine. Fac
eu cinste. În noaptea asta cred că nu vin acasă, îi şopti misterios.
Mihai zâmbi înţelegător. Clipi complice din ochi la trecerea unei chelneriţe nurlii, îmbrăcată după moda tiroleză.
Pentru că Sabin se cufundase în tăcere, goli în grabă halba, îşi aranjă cu grijă pălăria şi se retrase. Lumea puţină din local, poetul beţiv care îşi declama, cu o voce spartă, aceeaşi capodoperă stupidă, tristeţea prelingându-se, parcă, din candelabrul suspendat în fum îl făcură să lase Coroana în urmă. O seară nereuşită, îşi spuse.
Ajuns în faţa porţii, constată, mirat, că e întredes chisă.
Te aşteaptă nişte domni, sus, îl înştiinţă doamna Katy.
Urcă poticnindu-se şi, cuprins de nelinişte, deschise uşa camerei. Pe scaun se lăfăia un ins corpolent, iar în spatele lui veghea un altul, probabil un subaltern după expresia umilă a feţei şi după uşoara încovoiere a trupului. Mihai se înşela însă. Acesta era tocmai şeful. Amândoi purtau pălării cu boruri largi.
Pe unde umbli, domnule? Faci Siguranţa Statului să te aştepte? Agentul principal îi flutură un fel de legitimaţie şi trecu la un ton oficial. Domnule Mihai Grădinaru, ce ştii despre colegul dumitale, Sabin?
Abia acum Mihai se reculese din starea de surprindere, dar nu reuşi decât să bâiguie:
Despre Sabin? Ce să ştiu? Nu ştiu prea multe...
Cum nu ştii, domnule? Cum nu ştii? începu să se enerveze şeful. Ce fel de om e, cu ce se ocupă, cu cine se întâlneşte, pe cine înjură? Spune mai repede!
Păi, lucrează ca şi mine la CFR, îşi adună cu greu cuvintele Mihai, e un coleg corect, amabil...
Lasă caracterizările, i-o reteză scurt cel ce conducea straniul dialog. Ai văzut ceva deosebit, a adus aici persoane suspecte, materiale subversive, lipseşte des noaptea?
Mihai observă, într-un târziu, că lucrurile lui Sabin erau răvăşite. Cei doi, desigur, cotrobăiseră prin cameră, în prezenţa doamnei Katy. Involuntar, privi spre comoara lui, valiza cafenie de lemn de sub pat. Şeful sesiză îngrijorarea pe care nu ştiuse să şi-o ascundă.
Ce doseşti în valiza aia? Ia să vedem noi!
Mihai se aplecă şi deschise aşa-zisa valiză, mai degrabă o lădiţă în care pusese la adăpost câteva obiecte lipsite de altă valoare decât cea sentimentală: o cravată în dungi, aparatul de ras, o ramă pentru fotografii cumpărată la Sinaia, o sticluţă cu eticheta imprimată în relief ce conţinuse, odată, apă de colonie...
Asta ce e? Se răsti şeful, ridicând o cărţulie. Acvarele, de Traian Demetrescu, silabisi el, răsfoind câteva pagini. Ia te uită, domnul Mihai citeşte poezii...
Era un volumaş la care ţinea tare mult. Îl primise ca premiu prin clasa a III-a sau a IV-a primară, de altfel singurul premiu ce-i răsplătise eforturile şcolare. Pe prima pagină, învăţătorul Petruş caligrafiase cu cerneală violetă: Menţiune, elevului Grădinaru F. Mihaiu, pentru silinţa la învăţătură.
Şeful îi arătă cartea subalternului care asuda fără motiv:
Poftim, iată ce citesc tinerii din ziua de azi: Muncitorilor!!! Vasăzică, dumneata apreciezi, poate chiar iubeşti şi citi iritat la culme cântecile lor de Maiu. Bravos! Domnule Mihaiu (accentuă intenţionat vocala finală), bagă-ţi minţile în cap, eşti tânăr, e păcat de dumneata să te înhăitezi cu de-alde Sabin! Aruncă volumaşul cu scârbă în valiză şi părăsi camera, urmat de mătăhălosul subaltern.
De Sabin n-a mai auzit nimic de atunci...
Mihai aproape uitase incidentul... Istoria sau politica îl aruncaseră în alte vremuri. Câteodată visează un personaj şchiop, aşezat într-un jilţ şi muşcându-şi degetele. Viziunile nocturne fie se estompează în vârtejul frământărilor zilnice, deloc liniştitoare, fie capătă consistenţă în aşteptata întâlnire cu Nuţi, colega lui de birou, care îi bântuie, din ce în ce mai des, nopţile.
Refugiat în anii propriei copilării, taie cu foarfeca nişte foiţe pliate, dând la iveală câteva coşuleţe destinate dropsurilor umezite din cauza temperaturii scăzute. Focul arde doar în maşina de gătit cu plită din bucătăria căsuţei pe care o moştenise nevasta sa. De acolo se strecoară pe sub uşă arome de cozonaci. Copiii sunt plecaţi cu colindul şi Mihai se grăbeşte să împodobească brăduţul de Crăciun. La răstimpuri se aud clinchete de clopoţei şi glasuri proaspete: Sus, tovarăşi, nu dormiţi,/ Vremea e să vă treziţi....
Regele abdicase de doi ani (fusese izgonit, se zvonea, dar Mihai respingea afirmaţiile nechibzuite) şi tradiţiile începuseră să fie schimbate. De când aceia care purtau cravată şi pălărie erau consideraţi burjui, renunţase la prima şi ultima lui pălărie. Cei ce se arătau nemulţumiţi îşi ispăşeau amarnic cutezanţa. În urmă cu câteva seri, vecinul Stăncălie fusese arestat, fără să se cunoască locul unde va fi dus.
Sentimentul sărbătorii, înalt şi tulburător, e însoţit de frică. De câte ori bate cineva la poarta joasă, din scânduri înnegrite, Mihai tresare. Un funcţionar de la Spaţiul Locativ se încăpăţânează să-i trimită câte un posibil colocatar. Simte că este vânat, deşi nu au, el, soţia şi cei doi băieţi, decât două camere. Plus bucătăria.
După Anul Nou primi o vizită cu totul neaşteptată: un individ cu şapcă şi cu un deget lipsă la mâna dreaptă. Vocea musafirului nepoftit i se păru cunoascută:
Băi, tovarăşe, să nu pierdem timpul! Ai ceva de declarat? Ţi-au mai rămas ceva
arme, niscaiva cocoşei, documente... Spune adevărul, că noi ştim totul! Securitatea nu doarme!
Nu, tovarăşe, n-am deţinut niciodată aşa ceva. Am scris şi în autobiografie.
Bine, bine. Dar ai fost văzut în piaţa Prefecturii când s-au ars cărţile interzise. Ai luat, ca şi alţii, ceva?
Nici vorbă! Nu am în casă decât manualele copiilor, cartea de bucate a Sandei Marin şi o amintire din copilărie.
Ia să văd despre ce e vorba!
Mihai caută în bufetul cu vitrină şi scoate Aquarelele lui Tradem. Securistul deschide cărticica, întoarce brutal câteva file şi explodează:
Călugărul din vechiul schit?! Faci propagandă religioasă, tovarăşe? Aşa...! Mai
vorbim noi! Deocamdată documentul se confiscă! Şi să-i înapoiezi imediat cartea numitei Sanda Marin! Vom vedea noi ce e şi cu ea! Perspectiva unei alte descinderi îi luminează faţa nemulţumită.
Mihai nu mai distinge hotarul dintre realitate şi coşmar. Individul din faţa sa seamănă din ce în ce mai mult cu agentul ce-i prevestise, cândva, confruntarea cu absurdul. Se roteşte într-un univers tentacular care îl cuprinde şi îl poartă, pe orbite negre, pe drumuri ce nu duc nicăieri.